(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 66, noiembrie 2011)
După ce, în peste 100 de pagini (intitulate Vîrstele amazoanelor), am făcut o incursiune prin suita de reprezentări ale războinicelor în literatura lumii şi în arte (din Antichitate pînă în vremurile postmoderne), a răsărit în mod firesc o întrebare: unde sînt românii în toată această desfăşurare de forţe? Să nu fie demn de pomenit într-o carte despre amazoane nici un autor de-al nostru? Adevărul este că, deşi făcută cu zel, explorarea amazonologică pe teren românesc nu mi-a adus capturi importante. Şi nici măcar numeroase. Iar explicaţia nu pare greu de dat. Într-o societate modernizată cu întîrziere, cum e cea a noastră, cu o civilizaţie vreme îndelungată precumpănitor rurală, păstrătoare vajnică de tradiţie (morală, religioasă, culturală), cu un patriarhalism conservat în felurite forme chiar pînă azi, nu e de mirare că imaginea unei femei dominatoare, libere, în stare să pună mîna pe arme, spre a-şi face dreptate, nu are prea mare trecere. Şi totuşi.
Literatura populară şi-a făcut datoria în ce le priveşte pe războinice. Le-am trecut în revistă (urmîndu-l pe Lazăr Şăineanu) pe cele cîteva neînfricate fecioare de os domnesc din basme şi legende, într-un întreg subcapitol, Fata cea vitează a împăratului. Apoi am încercat să capturez, una după alta, întruchipările luptătoarelor în beletristica noastră, din cele mai vechi timpuri pînă azi. Iată cum arată prima parte a acestei noi incursiuni.
Cîntate vieţi de doamne şi domniţe
Ar trebui recunoscut de la bun început: imaginea amazoanei în literatura cultă românească e tîrzie, rară, destul de firavă estetic şi, oricum, mult stilizată. De altfel, chiar vocabula în sine - amazoană - apare la noi abia în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, la un autor pentru care Antichitatea greco-latină rămîne un reper intelectual şi artistic puternic:
