În multe cazuri din lume, eliberarea de dictatură, integrarea într-un spaţiu de securitate care nu impune (ori presupune) opţiuni politice totalitare, ci aduce cu sine democraţia, înseamnă o creştere a siguranţei personale, a încrederii în posibilităţile de dezvoltare proprie; ba chiar o modificare a perspectivei asupra vieţii în direcţia optimismului.
Pare firesc să se petreacă aşa, căci spectrul ameninţărilor dinăuntru şi dinafară la adresa ţării, a societăţii şi a cetăţeanului se reduc, în principiu, atunci când transparenţa mediului social creşte, când cetăţeanul participă la decizii, iar acestea se iau în interesul public. Ordinea oferită de o Constituţie democratică şi de constelaţia de legi din jurul acesteia devine o realitate mult mai promiţătoare din momentul în care statul pune în aplicare prevederile în cauză printr-o conduită echilibrată şi cu onestitate. Aceste lucruri se ştiu, în general, sau cel puţin se presupune că se ştiu, luându-se ca de la sine înţelese.
Din păcate, la noi, căderea lui Ceauşescu în decembrie 1989, extraordinar de promiţătoare la început, a devenit, foarte repede, premisa evidenţierilor unor dizarmonii majore ale vieţii noastre sociale. În ciuda unor măsuri deschizătoare de cale, precum pluripartidismul, reforma agrară sau libertatea cuvântului şi crearea cadrelor iniţiativei particulare, a devenit foarte repede vizibil că noii guvernanţi sunt plasaţi, de fapt, într-o linie de continuitate faţă de cei vechi, abia înlăturaţi, plănuind şi aplicând o democratizare limitată şi atent controlată, fiind gata să înfrâneze inclusiv prin represiune politică şi violenţă socială elanurile neconvenabile ale populaţiei. Aşa s-au dorit şi aşa au fost înţelese excesele din martie 1990 de la Târgu Mureş, împotriva minoritarilor maghiari, şi la fel au fost socotite - pe bună dreptate - şi mineriadele violente din iunie 1990, din
