Entuziasmul care a cuprins mediile politice si presa din Europa, dupa ce liderii statelor din zona euro au ajuns, la 27 octombrie, la un acord cu privire la "solutiile de salvare" a euro, este lipsit de fundament.
El aminteste de o replica de duh a lui Winston Churchill, rostita in entuziasmul care cuprinsese Londra, dupa evacuarea in 1940 a Corpului Expeditionar Britanic de pe plajele franceze de la Dunkerque: "Haideti sa nu dam acestui rezultat atributele unei victorii. Razboaiele nu se castiga cu evacuari!".
Liderii europeni nu numai ca n-au castigat razboiul cu aceasta criza, dar n-au castigat nici macar o victorie de etapa. Tot ce au reusit sa faca - mai exact, ce Germania a reusit sa faca - a fost sa evacueze presiunea care devenise insuportabila, dintr-un cazan mai mic intr-unul mai mare, pentru a castiga timp.
Tactica castigarii de timp nu este in sine gresita, daca ar fi subordonata unei strategii realiste, care sa ofere sanse rezonabile de victorie finala. Deciziile Consiliului european din 27 octombrie au sens doar daca strategia din spatele lor vizeaza unificarea politicilor fiscale si bugetare din zona euro sub o comanda unica. In orice alt caz, deciziile respective au amanat doar, pentru putin timp, o explozie care se va produce oricum, dar va fi si mai devastatoare.
Cand au aderat la zona euro, tari precum Grecia, Portugalia, Spania, Italia sau Cipru au renuntat de bunavoie la dreptul lor de a face politica monetara, pe care l-au transferat Bancii Centrale Europene (BCE) din Frankfurt.
Pretul urias
Pentru ca moneda euro sa poata fi salvata din ghearele crizei actuale - conform incantatiilor zilnice pe care politicienii vest-europeni le repeta parca pentru a calma un zeu razbunator - statele care s-au bucurat timp de un deceniu de credite facile cu dobanzi germane vor trebui convinse
