Aici şi acum fac un autodenunţ: astă-noapte mi-am dorit să fiu Martinovici! Nu e vreun mare fotbalist, dar soarta l-a pus faţă în faţă cu psihopatul de la Ploieşti.
Era spre finalul primei reprize a meciului Petrolul – Steaua, Costea al II-lea se pregătea să execute un penalty, iar Galamaz tocmai se prăbuşise sub pumnul mişelesc al suporterului ploieştean.
L-am văzut pe nebun continuându-şi cursa spre grupul celorlalţi jucători stelişti. Atunci, aşezat în faţa televizorului, mi-am dorit să fiu pentru câteva clipe jucător. Jucător la Steaua, jucător la Petrolul, nu contează, important e să ajung acolo, pe gazon. Şi să devin jucător-judecător. Fără lege, fără Cod Penal, ci doar cu posibilitatea de a-l lua la şuturi pe acel nenorocit care intrase peste mine, în sufragerie, şi-mi arătase că trăiesc într-o ţară cioplită strâmb, în care demenţii nu stau nici la puşcărie, nici la balamuc.
Şi atunci l-am văzut pe Martinovici. Un jucător modest, dar un caracter mare. Dintre toţi fotbaliştii de pe teren – români, portughezi, argentinieni, brazilieni -, a fost nevoie să se desprindă un sârb pentru a-l juca în picioare pe decerebrat. A luat cartonaş roşu – ei, şi? Pe cine interesează? În viaţă iei multe cartonaşe roşii, dar nu ai ocazia în fiecare zi să-ţi arăţi mândria, bărbăţia, camaraderia! La Ploieşti a fost un moment-cheie, iar sârbul nu l-a ratat.
Un singur lucru i-aş reproşa: că nu l-a izbit mai hotărât pe nemernic. Merita să uite pentru 30 de secunde că e sportiv, că se află pe stadion, şi să-şi imagineze că se află în propria-i casă când dă buzna peste el un tâlhar cu o bâtă într-o mână şi cu un cuţit în cealaltă... Orice om aflat în legitimă apărare, în situaţii-limită, are dreptul la 30 de secunde nebunie temporară; 30 de secunde în care arată comunităţii că, da, cavalerii dreptăţii n-au dispărut, ci doar s-au retras temporar în cărţil
