Comunismul a distrus ceea ce-şi propunea să smulgă cu forcepsul oamenilor: spiritul de comunitate.

Mai ales al comunităţii mici, ce se creează în mod firesc în jurul locului în care trăieşti. Blocul de peste patru etaje a fost şi rămâne cel mai cumplit agent al înstrăinării, căci nu adună oamenii, ci îi separă. Stau de peste cincisprezece ani într-o astfel de construcţie şi nu-mi cunosc nici jumătate dintre vecini. Ne uneşte doar faptul că avem ataşată la chei o bucăţică rotundă de plastic, cu care putem deschide în mod automat aceeaşi poartă. De fapt, o astfel de aglomerare nici nu duce la apariţia de vecini, ci de colocatari. Lucrurile nu sunt folosite în comun, sunt disputate de toţi: de la locul pentru parcare până la boxele din subsol sau sârmele pe care se atârnă rufele în uscătorie. Un astfel de spaţiu e unul concentraţionar, fiind făcut să te ţină înăuntru ori să te scuipe direct afară. Fuga de bloc a dat naştere unui alt gen de lagăr în zonele din jurul Bucureştiului. De pildă, la câţiva metri de pistele Aeroportului Băneasa, un islaz imens a devenit un cartier de case cu etaj. Cenuşii, îngrămădite, meschine, aflate mereu sub ameninţarea avionului, par un batalion de soldaţi încremeniţi de ordin în poziţie de drepţi. Cei care locuiesc aici au fugit de la bloc către un altfel de bloc, dispus pe orizontală, unde îi aşteaptă aceeaşi lipsă de spaţiu, de intimitate şi de identitate. În locul ceasului deşteptător sau al cocoşului, îi trezeşte cursa de Milano. Ideea de patio (curte interioară) este necunoscută la noi, iar piaţa are doar sensul intersecţiei gigantice prin care se scurg maşini ori al locului de unde îţi cumperi mâncare (la fel, nu avem nici sărbători, doar scalde în sânul marilor comunităţi din supermarketuri ori tentative triste de aclimatizare ale unor datini străine). În alte locuri, oraşul e construit pentru om, nu împotriva lui. De pildă, P