(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 66, noiembrie 2011)
Jurnalistul şi scriitorul Patrice Bollon tocmai a terminat un eseu filozofic despre dimensiunea metafizică a crizei actuale a Occidentului, dar interviul de mai jos îi este dedicat lui Cioran, despre care, în 1997, a publicat la Gallimard o carte intitulată Cioran, l'Hérétique. 2011 este Anul "Emil Cioran".
Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?
Nu-mi mai amintesc exact cum am ajuns să cunosc numele lui Cioran. Fără îndoială, dintr-un articol de ziar, care mi-a dat ghes să cumpăr ediţia de buzunar a Précis de décomposition - pe care o am şi acum -, pe la începutul anilor 1970. Pe atunci aveam douăzeci de ani şi mă doream cît mai extremist. Militam într-o organizaţie ultra de stînga, anarho-comunistă, dar totodată eram fascinat şi de beatnici. Încercam să fiu beatnic, cu barbă şi păr lung, călătorii în Creta, la Tanger, Istanbul etc. Pe planul ideilor, îi admiram la modul absolut pe Marx, Kropotkin, Stirner şi Nietzsche, iar în literatură, pe Lautréamont, Artaud şi Bataille. Pe scurt, eram un fel de vlăstar desăvîrşit al epocii, undeva între stîngism şi miturile marginalismului, rockului, ale "centurii", ale iubirii libere etc. Aşadar, însuşi titlul cărţii lui Cioran a reprezentat pentru mine un fel de "declanşator de cumpărare", cum se spune în marketing. Nu putea fi idee mai frumoasă pentru mine decît aceea a "descompunerii"!
Cred că la început m-am mulţumit să ciupesc pasaje pe ici, pe colo, cum mi se năzărea pe moment. Nu l-am citit sistematic pe Cioran decît spre sfîrşitul anilor 1970 şi doar mai tîrziu, în 1986, în momentul apariţiei Exerciţiilor de admiraţie, l-am întîlnit, cu prilejul unui portret pentru o revistă şic pe hîrtie lucioasă, City-Magazine, pe care îl intitulasem: "L'Aristocrate du doute" ("Aristocratul îndoielii"). La vremea respectivă îmi scriam prima carte
