Întâlnirea la nivel înalt de săptămâna trecută a contat enorm pentru a stopa mersul către reîngheţarea pieţelor financiare, care ar fi complicat şi viaţa economică a României.

La scurt timp după întâlnirea la nivel înalt din 27 octombrie Jean Claude Trichet a declarat că criza nu a luat sfârşit, că aşteaptă ca guvernele din zona euro să aplice cu perseverenţă măsurile adoptate, inclusiv pe cele care vizează disciplinarea bugetelor publice. Dar declaraţia sa a fost vagă şi poate că nici nu putea fi altfel în circumstanţele date.

Fiindcă, dacă mulţi au salutat că s-a ajuns în cele din urmă la un compromis între Berlin şi Paris, detalii tehnice cheie ale pachetului sunt neclare.

De pildă, nivelul ţintit al forţei de intervenţie a Fondului de Salvare (EFSF) este de 1.000 miliarde euro. Dar cum se va realiza acest nivel este nelămurit. Varianta de a garanta numai o porţiune (tranşă) din noi obligaţiuni emise aduce probleme în sine, nefiind clar dacă va exista apetit de achiziţie pentru astfel de instrumente. Nici crearea unui vehicul special, care să fie alimentat cu resurse de aiurea (din China de pildă, de la FMI etc.) nu are contur clar. Ce vreau să spun este că cifra menţionată este ipotetică.

Şi ceea ce importă mai mult, ea este mult inferioară nivelului care este perceput ca fiind capabil să facă faţă presiunilor asupra Italiei şi Spaniei - mă gândesc la cca 2.000 miliarde euro. Că aşa este s-a văzut vineri, când obligaţiuni suverane italiene pe 10 ani au fost obligate să ofere randamente de peste 6% (faţă de 4% acum doi ani), adică un prag care face diferenţa între sustenabilitate şi spectrul insolvenţei. Capitalizarea băncilor are sens. Dar va fi greu ca acest proces să aibă loc fără a menţine presiune înaltă pe piaţa creditului, întrucât bănci vor intra în competiţie cu guverne pentru fonduri de finanţare şi refinanţare.

Aici apare u