I-a luat mâinile grase şi arămii între palmele lui albe şi i-a spus: „Mi-e ruşine. Mi-e ruşine de ce au făcut strămoşii mei“. Sarah l-a privit liniştită pe bărbatul american în ai cărui ochi albaştri sclipea un început de lacrimă: „Ştiu. Şi nu eşti primul care-mi spune asta“. Străbunicii lui Sarah, o negresă de peste 50 de ani, au fost sclavi pe uriaşa plantaţie Boone Hall din South Carolina, în acelaşi loc unde femeia lucrează astăzi.

Am fost martor la scena asta după ce prezentarea lui Sarah despre cultura negrilor gullah-geetche se terminase deja. Folosindu-şi vocea remarcabilă, a cântat despre stăpânul alb care ţinea sclavele tinere şi frumoase pe lângă casă, trimiţându-i pe toţi ceilalţi să doarmă în hambarele de pe plantaţiile de orez şi bumbac. A cântat despre nunţile negrilor ţinute pe ascuns în pădure de frica stăpânului care nu tolera familii de negri pe plantaţie pentru că asta îngreuna vânzarea de sclavi. A cântat despre munca grea, despre ruşine, despre tristeţe. A fost singura prezentare despre viaţa sclavilor pe care am văzut-o în cele cinci zile petrecute în Charleston, un oraş american a cărui populaţie e formată 40% din negri.

Oraşul e minunat: probabil una dintre cele mai subestimate destinaţii turistice americane pentru europeni. Vile coloniale impresionante, palmieri, case cochete vechi, dar impecabil renovate şi zeci de biserici. Pe King Street sunt magazine luxoase, restaurante cu stridii cât palma unui sudor, cai înhămaţi la trăsuri care gem de turişti. Unde întorci ochii mai vezi o ofertă: tur cu ghid despre viaţa glorioasă a Sudului, tur cu ghid despre Războiul Civil, turul ghidat al caselor foştilor proprietari de plantaţii. Fiecare dintre aceste case are un panou pe care e înscris primul proprietar şi scurta istorie a familiei. Turiştii fotografiază, se minunează, zâmbesc şi trec mai departe. King Street e frumoasă şi animată. E