Modelul „Lloyd’s of London“ (un mecanism de reasigurare a firmelor de asigurare) ar putea să ofere reţeta restructurării alianţei transatlantice.

Ce înseamnă austeritatea pentru alianţa dintre America şi Europa? Criza economică resimţită în plin pe ambele maluri ale Atlanticului pare să impună un nou „layout“ geopolitic. Mai auster şi cu o geometrie variabilă. Dar după cum nu ne aflăm în faţa sfârşitului capitalismului (ci în faţa unei regândiri a intervenţionismului statului), tot aşa nu asistăm la sfârşitul relaţiei speciale dintre America şi Europa, ci, mai degrabă, la redefinirea vechilor certitudini ale contractului euroatlantic.

Dezangajare în slow motion

În ultimii ani, Washingtonul a transmis în mod evident semnalul că, din punct de vedere geopolitic, America este din ce în ce mai puţin preocupată de Europa, dar simultan tot mai interesată de evoluţiile din Oceanul Indian şi Vestul Pacificului. În ansamblul său, aceasta este o predispoziţie biografică reflectată chiar de primul locatar al Casei Albe. Spre deosebire de vasta majoritate a preşedinţilor de după cel de-al doilea război mondial, „Obama nu este un atlantist by default“, observa recent Tomáš Valášek, unul dintre cei mai importanţi comentatori din Europa Centrală. „Obama este primul preşedinte de după Războiul Rece pentru care securitatea Europei nu este o prioritate covârşitoare. Nu se trezeşte dimineaţa întrebându-se ce poate să facă în Marea Baltică sau ce poate să facă în Marea Neagră“, consideră Edward Lucas, corespondentul The Economist pentru Europa de Est.

In viitor, prăpastia cognitivă dintre Europa şi America are toate şansele să se consolideze pe măsură ce vechea gardă de lideri euroatlantişti din Partidul Democrat şi Republican devine o specie pe cale de dispariţie, înlocuită fiind de o generaţie mai degrabă „agnostică“ şi care nu crede în „romantismul“