O criză ce se presupune a se limita la graniţele Eurozonei se află în chiar inima sistemului financiar european.

Joia trecută, liderii UE au mai câştigat puţin timp. În spatele limbajului alunecos, a stat un acord dominat de platitudini şi lipsit de concreteţe. Băncile au fost convinse să accepte pierderi de 50% din împrumutul acordat Greciei, care vor stabiliza nivelul datoriei acesteia la 120% din PIB, până în 2020. Însă un angajament similar a existat şi în iulie, atunci când UE a făcut presiuni pentru „prescrierea“ a 21% din datoria Greciei. Acesta este un acord „unic“, dar finanţarea din spatele Fondului European pentru Stabilitate Financiară (sau fondul de bail-out) a fost majorat de patru ori, ajungând, în prezent, la 1.000 de miliarde de euro. Ceea ce înseamnă circa 2.000 de euro de persoană, într-o Uniune cu o populaţie de 400 de milioane.

Preşedintele UE a minimalizat riscul enorm pe care-l implică aceste măsuri, insistând asupra faptului că „băncile fac asta de secole; este bussiness-ul lor principal, ţinând cont de anumite limite“. Dar, din punct de vedere istoric, băncile şi-au luat astfel de riscuri pentru că au fost recapitalizate de către băncile şi guvernele centrale. Or, Banca Centrală Europeană nu doreşte să fie un fel de soluţie de avarie. Nimeni nu cunoaşte secretul relansării economice a Europei (ca să nu mai vorbim de cea a Greciei). Detaliile esenţiale în ceea ce priveşte recentul pachet de măsuri de stabilizare nu se cunosc încă. Mai mult ca niciodată, viitorul UE pare a fi acela al unui „club al datornicilor“ care se bazează pe „zâna cea bună“ – întruchipată de China sau Statele Golfului – pentru a-şi menţine nivelul de trai cu care s-a obişnuit. Cu siguranţă, eurocraţii nu au fost în toate minţile când şi-au imaginat că aşa funcţionează lumea.

„Ai ratat şansa să taci“, i-a spus preşedintele francez Nicolas Sarkozy pr