Echipa de negociatori a FMI & Co. a sosit la Bucureşti şi a început maratonul obişnuit de verificări şi seminarii, însă subiectul central al discuţiilor nu a fost starea economiei româneşti, ci măsura în care aceasta ar fi vulnerabilă în faţa crizei europene.

Atenţie, a spus săptămâna trecută Jeffrey Franks într-un discurs extrem de interesant, orice economie poate fi oricând victima hoardei de investitori, adică a ceea ce numim, mai larg, piaţă financiară. De ce ar fi economia noastră o victimă a investitorilor? Pentru că are dezechilibre, cum ar fi diferenţa, mereu negativă, între banii pe care statul îi cheltuieşte şi cei pe care-i poate colecta. În limbaj financiar, asta se cheamă deficit bugetar. Cum un stat nu poate rula fără bani, trebuind să facă plăţi, diferenţa asta se colectează prin împrumuturi.

Trezoreria statului, această divizie financiară a Ministerului de Finanţe, al cărei rol este să livreze bani puşculiţei sale nesăţioase, are două soluţii: fie împrumută bani din piaţa bancară internă, fie caută bani în pieţele externe. Pe piaţa internă jucătorii sunt băncile locale, fondurile private de pensii, fondurile mutuale şi asiguratorii, deoarece Trezoreria a exclus populaţia din joc. Însă cumpărătorii majori sunt instituţiile bancare, iată de ce preşedintele Băsescu a pus pe masa negocierilor pentru rezolvarea crizei greceşti chestiunea mecanismului recapitalizării băncilor europene, care ar fi drenat bani din economiile unde băncile au afaceri. Pentru a lansa un împrumut în piaţa financiară internaţională, e nevoie de eforturi mai mari.

Riscurile să plăteşti mai scump sunt şi ele pe măsură. Deşi România a primit asigurări că băncile-mamă nu-şi vor micşora cantitatea de bani pe care o joacă în piaţa noastră, totuşi, în vâltoarea recapitalizării băncilor, prima etapă presupune ca acestea să se scotocească după fiecare euro pe care î