Pornind de la principiul că o dezbatere, oricât de elevată, pentru a fi utilă trebuie să genereze cât mai multe perspective, mă raliez în calitate de jurnalist cultural iniţiativei privind locul literaturii universale în şcoală lansate recent de GDS şi revista 22, prin aceste câteva note ce reflectă de altfel interesul temei propuse.

Necesitatea acomodării elevilor cu textele literaturii universale, ale diverselor spaţii şi epoci, este de netăgăduit şi cred că fiecare profesor sau părinte conştient şi conştiincios îşi pune (măcar) problema aceasta. Premisă de la care plec cu atât mai mult cu cât, personal, una dintre puţinele amintiri frumoase ale studiilor liceale de filologie-istorie încheiate în 1979 rămân orele de literatură universală, dar şi frecventele trimiteri către textele altor culturi, făcute în cadrul orelor de latină sau de... română, de către profesori de modă veche, capabili de asemenea raportări.

Reducerea substanţială a acestei dimensiuni în şcoala de după 1990 ţine de mai mulţi factori, între care: plafonarea clasei profesorale, lipsa de motivaţie pentru formarea continuă, dar şi ideea că generaţiile de azi nu mai sunt receptive la patrimoniul imaterial al umanităţii - fie din domeniul artelor, al istoriei, al filosofiei etc. Iar, în acest context, dispariţia treptată a reflexului lecturii (adică al lecturii din plăcere sau pură curiozitate, ca pe vremuri...) este problema fundamentală din care decurg celelalte neajunsuri culturale, mentale sau chiar afective ale timpului nostru. Pentru a descifra resorturile acestei inapetenţe pentru cititul tradiţional în rândul celor tineri este nevoie de un efort de voinţă şi imaginaţie, în special din partea adulţilor acestui început de mileniu - dascăli şi părinţi laolaltă. Pur şi simplu fiindcă mutaţiile tehnologice şi implicit de mentalitate petrecute în societatea de tip occidental în ult