Fanii stelişti au venit în cantonament, să-l felicite pe Martinovici pentru că a sărit să-şi apere colegii. Şi să-i propună banderola de căpitan. L-au declarat adevăratul reprezentant al spiritului războinic al echipei.

Gestul sîrbului, singurul cu reacţie nervoasă rapidă, este de înţeles. Explicabil. Omenesc. Bărbătesc. Şi înainte de a-l califica în vreun fel, e firesc să ne gîndim cum am reacţiona în locul lui. Ce se întîmpla dacă nu-l lovea pe agresor? Ce consecinţe încă şi mai grave ar fi avut intrarea bestiei pe teren? Nu putem şti. Şi judecata se clatină cînd se sprijină doar de presupuneri. Ceea ce ştim cu siguranţă este că pumnul rămîne pumn şi n-are ce căuta pe un teren de fotbal.

Promptitudinea lui Martinovici a entuziasmat, desigur, cum entuziasmează toate actele de dreptate pe cont propriu. Cînd justiţia şi cei care ar trebui s-o înfăptuiască lipsesc din peisaj, cînd ordinea întîrzie ca stewarzii pe tuşă, apare tînjirea colectivă şi/sau individuală după haiduci, războinici şi alte figuri de justiţiari. Dar aici este vorba de sport, de fotbal, nu de un cult al hidrantului spart. E vorba de o echipă, nu de o gherilă urbană. După ce se dizolvă aburii entuziasmului, merită să medităm la asta.

Este de înţeles gestul lui Martinovici. Explicabil. Omenesc. Bărbătesc. Dar nu trebuie confundat cu o faptă de eroism. În situaţie de extremă urgenţă, de extrem pericol, sîrbul a dat cu pumnul pe terenul de fotbal. Să fie, aşadar, bărbat pînă la capăt şi să-şi asume consecinţele pe plan sportiv! Violenţa, de orice fel, n-are nimic de-a face cu valorile fotbalului.

Martinovici a fost protagonistul unui moment nenorocit şi regretabil. Înainte de a-i da banderola, plăcut surprinşi că spiţa războinicilor nu s-a pierdut, e bine să ştim că asta nu rezolvă nimic. În loc să-i glorificăm pumnul şi instinctul salvator, mai bine ne-am bate capul de ce şi cu