Pentru ca să existe, orice societate modernă are nevoie ca balanţa întreită a puterii dintre stat-comunitate şi individ să se afle într-un echilibru dinamic; într-o plajă de valori care definesc, cu plus şi minus, un optim. Pînă acum, nimeni nu s-a învrednicit să le descopere, precum constantele universale ale timpului, vitezei, masei, potenţialului electric, forţei electro-mag-netice, forţei nucleare tari, ori slabe. Nu-i vorbă, nici nu s-a străduit prea multă lume! Fiecare societate, la momentele de inflexiune ale mersului său prin istorie, trebuie să stabilească aceste valori, iar ulterior să le ajusteze.
Societatea românească a plecat din blocstartul lui Decembrie 1989 cu o masivă încărcătură de "supra-statalitate". De atunci şi pînă astăzi, deciziile guvernării au mers, fără excepţie, în direcţia reajustării, prin aruncarea peste bord a acestui masiv balast. Problema este că nu a făcut-o dintr-un calcul a cărui finalitate să fie intrarea în tunelul de aur al valorilor de optim, ci din cu totul şi cu totul alte interese şi imbolduri, care au ca rezultat un nou şi masiv dezechilibru, obţinut în doar două decenii.
În materie economică, în decembrie 1989, statul era proprietarul, administratorul, angajatorul unic, investitorul unic, organizatorul, reglementatorul pieţelor şi principalul beneficiar al activităţilor economice. Două decenii mai tîrziu, statul a cedat toate aceste funcţii, în ideea puternic susţinută ideologic şi politic că "Marele şi atot-puternicul mecanism al pieţei libere" este capabil să rezolve toate sarcinile pînă atunci prost sau slab îndeplinite de stat. La orice privire, cu ochii deschişi, spre realitate, eşecul sare în ochi. Statul român este îndatorat deja mult peste puterile sale de susţinere financiară, iar piaţa liberă a realizat prin mecanismele ei, zone, insule, spaţii locale de performanţă economică, cu costul dereglării to
