Foto: Victor Stroe În miezul toamnei tare bine ar fi să pleci pentru un răstimp încotro vezi cu ochii. Să te strecori chiar acolo, în sate, locul de unde se pare că toate şi-au tras rădăcinile. Miroase a fum, a bucate făgăduite chiar şi celor care îi trec pentru prima dată pragul. Iar festivalurile rurale care celebrează bogăţiile toamnei sunt, poate, cea mai mare atracţie pentru călătorul care vrea să descopere tradiţia românească. Şi nu vorbesc doar de costume populare, unele vechi de zeci şi sute de ani, scoase din lada de zestre a bunicii sau străbunicii, atât de delicate de ţi se pare că le poate răni chiar şi numai o picătură de ploaie, sau de cântecele populare şi horele la care, umăr lângă umăr, megieş din sat sau străin venit de pe cine ştie ce coclauri tresaltă în acelaşi ritm. E mai mult decât atât.

Bucatele întinse pe mese au şi ele puterea lor, căci reţetele se păstrează cu străşnicie în familie, spre fala gospodinei. Bucate care se fac şi ele la timpul lor, precum ai căta în ceruri mersul vreunei stele sau planete. Toamna se deschid larg uşile şi se scoate afară ceaunul cel mare, urcat pe pirostrii, în care femeile fac zacuscă (neapărat din legumele din gospodărie, vinete, ardei, ciuperci, cei mai dulci gogoşari, roşii, peşte, ceapă şi condimente bine drămuite), bulion, gemuri sau sumedenie de sarmale învelite în foi de varză sau de viţă pentru oaspeţii de la ceas de seară. Mai este apoi pastrama de oaie sau de berbecuţ ţinută în baiţ de vin, usturoi şi condimente, lăsată apoi să se usuce la rece. Nu trebuie uitat vinul cel nou sau ţuica ce va insoţi fiecare masă, spre desfătarea tuturor. Iar pentru că oile au coborât deja de la munte, diferite feluri de brânză sunt deja puse la păstrare: dulce, sărată, afumată, în coajă de brad. În satele de munte se prind păstrăvi, se ţin în saramură, apoi se afumă deasupra unui foc din conuri de brad. Dup