de Răzvan Prepeliță
“Bună, mamă! Mai trăiesc, da, sînt băiatul vostru! Mamăăăă, nu plînge, te rog. Nu am vrut! Adică am vrut, îmi pare rău! Ufff. Ce se aude acolo în spate? Tot rău se simte?! Da, cum să nu vreau să fiu lîngă voi? A văzut și el la tv ce am făcut?! Aoleu… Zi-i lui tati că nu am vrut. Îmi pare rău! Offf, mami, nu știu ce am avut în cap. Da, știu, nu, mamă, nu asta e educația, mamă, iară plîngi… Te rog, mamă! Nu închide! Alo! Alooo! Mamă, mai ești, mamăăăă!” Ton de ocupat. Receptorul cade din furcă. Bestia îşi măsoară paşii cu graţia unei balerine. Calcă încet, simte remuşcările cum se sparg sub tălpi.
A sărit gardul. A lovit ca un bezmetic, mișelește, de la spate, un fotbalist. Pentru ce? Poate Galamaz va veni vreodată să joace la Ploiești.
Dialogul e imaginar, părinții poate nu mai trăiesc, poate nu îi interesează, poate nici nu are părinți. Poate nu are lacrimi, nu are remușcări, nu are nimic. Poate nici nu știe cîntecele de galerie ale Petrolului, poate nici nu e ploieștean. Poate regretă doar că nu a reușit să îl dărîme și pe Martinovici, și apoi pe toți la rînd. Dar ei? Ei!
Ei, prietenii care l-au lăsat! Care l-au încurajat! Care azi sînt liberi! Ce au vorbit ei azi cu părinții lor, cu copiii lor? Poate ne spun și nouă. Tare! Să urle! Să audă pînă și Galamaz cu urechea aia praf.
de Răzvan Prepeliță
“Bună, mamă! Mai trăiesc, da, sînt băiatul vostru! Mamăăăă, nu plînge, te rog. Nu am vrut! Adică am vrut, îmi pare rău! Ufff. Ce se aude acolo în spate? Tot rău se simte?! Da, cum să nu vreau să fiu lîngă voi? A văzut și el la tv ce am făcut?! Aoleu… Zi-i lui tati că nu am vrut. Îmi pare rău! Offf, mami, nu știu ce am avut în cap. Da, știu, nu, mamă, nu asta e educația, mamă, iară plîngi… Te rog, mamă! Nu închide! Alo! Alooo! Mamă, mai ești, mamăăăă!” Ton de ocupat. Receptorul cade din furcă. Bestia îşi măsoară paşii cu
