De-a lungul veacurilor, dintre toţi vecinii României, singurii cu care ţara noastră nu a avut niciun conflict armat au fost sârbii. „Trei prieteni – spune înţelepciunea populară – au românii: Dunărea, Marea Neagră şi sârbii”. Fireşte, ca între orice vecini, neînţelegeri mai mici sau mai mari au existat, dar războaie, înfruntări cu arma în mână, niciodată. Dimpotrivă, la mare necaz, cele două popoare nu au şovăit să pună mâna pe arme pentru a se întrajutora. Încă în 1389, în marea bătălie de la Kosovo Polie (Câmpia Mierlei) a sârbilor cu otomanii, Mircea cel Bătrân trimitea un corp expediţionar în sprijinul trupelor cneazului Lazăr – sârbii fiind însă, până la urmă, înfrânţi. Jumătate de mileniu mai târziu, în timpul primei conflagraţii mondiale, sârbii, împreună cu fraţii lor de limbă croaţi şi sloveni, veneau în ajutorul românilor cu o divizie de voluntari, care, în lupte aprige, purtate pe câmpiile Dobrogei, au dat grele jertfe de sânge. În semn de cinstire a sacrificiului lor, la Medgidia a fost ridicat, acum opt decenii şi jumătate, un impresionant monument-criptă, în faţa căruia, an de an, la 11 noiembrie, de Ziua Armistiţiului în marele război din 1914-1918, se desfăşoară de atunci o emoţionantă ceremonie comemorativă. La 14 august 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial de partea Triplei Antante, împotriva coaliţiei Puterilor Centrale, devenind implicit şi aliată a Serbiei vecine. Pe fundalul succeselor iniţiale din Transilvania, a intervenit, din păcate, dezastrul de la Turtucaia (19-24 august). Frontul dobrogean căpăta o importanţă esenţială, trupele române, cărora li s-au alăturat cele ruse, având de înfruntat ofensiva germano-bulgară a feldmareşalului Mackensen. La încleştarea înverşunată de pe acest front, în răstimpul sfârşitului de vară şi toamnei anului 1916, au contribuit cu prisosinţă ostaşii şi ofiţerii Diviziei