„Ce lipseşte?“, m-a întrebat zâmbind. Am privit spre scenă unde noul decor tocmai fusese ridicat. Nu-i puteam găsi niciun cusur, aşa că am răspuns: „Nu ştiu…“ A zâmbit şi mi-a spus simplu: „Candelabrul“.
Eram în anul trei de facultate când l-am întâlnit pentru prima dată pe Liviu Ciulei. Ca orice student al secţiei de Teatrologie din cadrul UNATC, făceam practică în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Am primit o listă cu profesionişti ai teatrului pe care trebuia să-i contactez telefonic. Cu emoţie, i-am descoperit numele în lista mea, dar am considerat că era o sarcină mult prea serioasă şi delicată pentru ca o anonimă să-i telefoneze, chiar şi dacă motivul era unul întemeiat. Am arătat lista persoanelor oficiale din jurul meu, dar răspunsul lor a fost că nu era necesar să sun, mai ales că sigur nu se afla în ţară. Mi-am bifat lista pas cu pas, iar spre seară doar numele dumnealui rămăsese fără semn. Și atunci mi-a trecut prin gând cum ar fi fost dacă Liviu Ciulei ar fi fost în ţară, dar n-ar fi primit nici un telefon, de la nimeni, pe toată durata Festivalului Naţional. Și simţindu-mă vinovată pentru o potenţială neglijenţă a tuturor, am ridicat telefonul şi am format numărul.
A sunat câteva zeci de secunde bune. Poate că lumea avusese dreptate, poate chiar nu era în ţară. Dar, neaşteptat, cineva a răspuns la capătul celălalt. Am început să vorbesc timid: „Familia Ciulei?“. Era un număr de telefon de oraş şi trebuia să mă asigur că nu greşisem vreo cifră. Vocea masculină a răspuns afirmativ. Am cerut să vorbesc cu Domnul Liviu Ciulei, prezentându-mă scurt. „La telefon“, mi s-a răspuns hotărât. Preţ de câteva secunde am analizat la rece situaţia şi am ajuns repede la concluzia că sigur formasem greşit, iar interlocutorul meu era pus pe glume. Vocea de dincolo era mult prea tânără şi prea plină de viaţă pentru cineva de 81 de ani – de aici toat
