După mai multe – aparente - metamorfoze ale identităţii poetice („anarhism“, „fracturism“, „elementarism“), Marius Ianuş s-a schimbat încă o dată, dramatic, la faţă, în împrejurări biografice asupra cărora e mai cuminte să păstrăm tăcerea şi ale căror urme sunt consemnate în ultimul an pe blogul său. Iar în urma traumei (divorţul, cu pierderea drepturilor asupra unicei fiice, micuţa Zvera) a rămas suspendat între: nici ataşat de lume, nici gata să opteze pentru o existenţă monahală (asemenea unor congeneri, precum Ştefan Baştovoi, Adrian Urmanov sau Andrei Peniuc). Cert este că, vagabondând devastat de la un oraş la altul, de la o mănăstire la alta, şezând şi plângând nu la apa Vavilonului, ci la apa Moldovei, scriind reportaje sau articole de opinie pentru diferite reviste ortodoxe (unele articole – excelente, ar merita, probabil, adunate cândva în volum), „fratele Ianuş“ nu a renunţat la poezie. Nici n-ar fi avut cum, căci, în absenţa mult invocatei intervenţii divine izbăvitoare, aceasta i-a rămas unicul sprijin moral. Şi, întrucât existenţa sa este eminamente poetică, renunţarea ar fi echivalat unei sinucideri. Aşa trebuie interpretat, desigur, titlul celui mai recent volum: Refuz fularul alb e, de fapt, un refuz prin poezie al păcatului sinuciderii, trimiţând direct la fularul cu care s-a sinucis tânărul poet constănţean George Vasilievici. Nu avem de-a face cu o metaforă suprarealistă, ci cu un refuz al „satanei“ (Nota Bene, numele Necuratului apare aici mereu la feminin, cu o frecvenţă terifiantă…).
Cine îl cunoaşte pe Ianuş ştie că e un ins dificil, care a reuşit să şi-i ridice împotrivă pe mai toţi apropiaţii. Pe de altă parte, nimeni, între colegii săi de generaţie, nu-şi trăieşte poezia cu atâta intensitate paroxistică, făcând din ea o naraţiune existenţială cu sens transcendent, iar din autor – un personaj, poate chiar un erou cu orice preţ.
