Când Valeri Vasilievici Lobanovski avea trei ani, Republica Socialistă Sovietică Ucrainiană era ocupată de trupele hitleriste. Nemţii primiseră suficiente injecţii cu fanatism de la Führer încât să fie convinşi că nu pot fi altfel decât invincibili. Era 16 august 1942 şi soldaţii germani provocau la un meci de fotbal ce mai rămăsese din Dinamo Kiev. Au învins, firesc, specialiştii cu 8-0. Umilinţa nu putea fi tolerată. Fotbaliştii sovietici au fost arestaţi de Gestapo. În februarie 1943, trei componenţi ai echipei din Kiev, Truşevici, Kuzmenko şi Klimenko, au fost executaţi. După ce războiul s-a terminat, cei trei au fost declaraţi eroi anti-fascişti şi în amintirea lor a fost ridicat un monument gigantic, în incinta stadionului „Olimpic”. Pentru că juca fotbal strălucit, Dinamo Kiev a intrat sub umbrela protectoare a NKVD-ului. Jucătorii figurau pe statele de plată ca ofiţeri ai Ministerului de Interne al URSS. În 1964 s-a produs o întâlnire fundamentală. Protagonişti: Dinamo Kiev şi antrenorul Victor Maslov. Acesta a mizat pe o politică dragă Partidului Unic: „creşterea elementelor tinere”. Proiectul Maslov cocheta cu fanatismul ofensiv. El a introdus patru jucători de creaţie la mijlocul terenului şi a trimis în faţă doi atacanţi incisivi, însetaţi de gol. Definitiv nu e o metaforă Valeri Vasilievici Lobanovski a ratat, aparent, integrarea în planurile lui Maslov. Atacantul a debutat devreme în tricoul lui Dinamo, în 1957, la 18 ani. A jucat şapte sezoane la Kiev, timp în care a marcat 42 de goluri în 144 de partide. Un prim indiciu despre obsesia pentru matematică: se specializase în lovituri libere şi înscria, adesea, direct din corner. Lobanovski a fost un fotbalist mic doar în comparaţie cu antrenorul uriaş care avea să devină. La 29 de ani şi-a agăţat ghetele în cui. Un an mai târziu îmbrăca definitiv treningul/sacoul tehnicianului. Definitiv nu e o metafor