După 65 de ani de republică, românul vorbeşte din nou despre posibilitatea, despre necesitatea înscăunării, la Bucureşti, a unui prinţ străin, ca despre o izbăvire. Vizat - Prinţul Charles de Wales, moştenitorul tronului britanic. Care sunt resorturile acestei dezbateri? În primul rând nevoia manifestă a naţiei de linişte şi echilibru.
Vreme de 64 de ani a trăit poporul sub domn străin, dacă luăm în calcul faptul că, odată cu debutul domniei Regelui Carol al II-lea, în 1930 - român prin locul naşterii, prin comportament, caracter, ba chiar şi prin manifestarea unei calităţi esenţiale: înclinaţia către frumos, aventură şi curvăsăreală - dinastia s-a împământenit.
Motivul instaurării monarhiei - încercarea de stopare a scandalului politic, intern şi extern, existent şi amplificat de detronarea lui Cuza, precum şi nevoia imperioasă de blocare a malversaţiunilor politice şi a jocurilor de culise pentru accederea la tron, pe fondul pericolului generat de posibilitatea unei intervenţii în forţă a imperiilor limitrofe şi interesate în desfacerea uniunii realizate la 1859. Toate au a condus la materializarea unei idei mai vechi şi cât se poate de logice în contextul strategiilor "geopolitice" ale vremii - înscăunarea unui prinţ străin, reprezentant al unei dinastii europene remarcabile, capabil să menţină ordinea la intern şi statul naţional la extern.
Aşadar, acestea sunt premisele în care, cu sprijinul Franţei, şi la insistenţele lui Ion C. Brătianu, prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajunge la Bucureşti, incognito, pe 10 mai 1866, fixând prima zi a monarhiei "regilor străini".
De atunci şi până la abdicarea forţată a Regelui Mihai, în 1947, se poate spune că ţara a fost condusă cu chibzuinţă şi echilibru - mai puţin sub domnia lui Carol al II-lea - , suveranii generând, prin comportamentul şi demnitatea lor, încrederea unui popor sătul să