În 1968, după discursul sfidător din Piaţa Palatului, de la balconul Comitetului Central, eveniment neîndoios important, riscant şi spectaculos, când a vorbit cu indignare despre \"un moment ruşinos din istoria socialismului\", Nicolae Ceauşescu a mers la Braşov şi a dat asigurări publice sovieticilor că relaţiile rămân cordiale.
Intervenţia în Cehoslovacia a fost motivată fundamental de teama liderilor neo-stalinişti din Pactul de la Varşovia că reformele intrate în istorie sub numele de "Primăvara de la Praga", deci aspiraţia către "socialismul cu chip uman", puteau duce la constituirea unui model alternativ al socialismului, diferit de cel dictatorial-leninist, de ceea ce se numea "Panzerkommunismus". Nimic din ce întreprindea Ceauşescu nu justifica aprehensiuni similare. Tema centrală a discursurilor sale era "întărirea rolului conducător al partidului", pe care ideologii oficiali, inclusiv Niculescu-Mizil şi Iliescu, o prezentau drept o "legitate". Nici urmă de desfiinţare a cenzurii în România, precum în Cehoslovacia, nici vorba de asociaţii independente precum cluburile KAN şi K-231. În conducerea partidului continuau să troneze dinozauri stalinişti precum Emil Bodnăraş, Leonte Răutu, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol. "Junii turci" promovaţi de Ceauşescu, activişti precum Ilie Verdeţ, Virgil Trofin ori Vasile Patilineţ, erau departe de a nutri poziţii similare cu cele ale lui Dubcek. Chiar premierul Maurer, probabil cel mai deschis dintre conducătorii din epocă, nu era înclinat în direcţia diminuării controlului de partid asupra vieţii culturale. Scriitorii români nu concepuseră un "Manifest al celor două mii de cuvinte", precum Ludvik Vaculik la Praga. Fiind vorba de un sistem ideocratic, această obsesie a monopolului politic exercitat de PCR nu era doar o formulare ritualică.
Revenind la perioada în care făceam "practică agricolă", îmi a
