Foto: Cristian Marcu Istoria pălăvrăgelii politice din Epoca Băsescu e fascinantă, mai ales prin prisma multitudinii de idei care sunt agitate cu forţă şi convingere vreme de trei-patru luni, după care sunt uitate şi înlocuite, uneori chiar cu opusul lor. Incoerenţa permanentă e un fel de ideologie oficială a actualei puteri.

Iată, după alegerile prezidenţiale, Traian Băsescu părea să-şi fi făcut o adevărată religie din „modernizarea” dinamică şi avântată a statului român. Pentru el, asta era calea de urmat dacă voiam să ieşim din criză. „Modernizarea”, aveam să aflăm iute, însemna scăparea de balast, de inutil, de vetust, adică de tot ce nu era alături de preşedinte cu trupul şi sufletul: parlamentari, judeţe, spitale, şcoli, sectoare ale Capitalei. Băsescu pro­punea o evoluţie dinamică spre un sistem prezidenţial în care dezbaterea publică să nu mai poată împiedica luarea deciziilor – pentru că de hotărât hotăra, oricum, un singur om.

Acum a fost abandonat şi obiectivul ăsta. Avem un alt scop în viaţă: pentru a cita direct din preşedinte, „obiectivul nostru e prudenţă”. Suntem, cu siguranţă, singura ţară din lume pentru care prudenţa nu e un principiu de abordare a problemelor, ci chiar un obiectiv! Nu alergăm după prosperitate sau dezvoltare, alergăm după prudenţă (dacă mai adaugă Băsescu şi că trebuie să „ţintim inflaţia”, ar fi putut să-i ia locul domnului Vasilescu, de la BNR).

Trebuie să recunosc că e un obiectiv care se potriveşte de mi­nune regimului Băsescu-Boc-Franks (sau invers). De fapt, preşedintele a fost mereu în sufletul său un prudent. A atacat prudent problema auto­străzilor şi rezultatele se văd. A do­vedit mereu prudenţă în creşterea nivelului de trai. A fost un prudent pursânge în chestiunea sănătăţii, după principiul „decât să închizi o rană mai bine închizi un spital”. A mers pe vârfuri în lumea complicată a relaţiilor inte