România este ca o nuntă: începe vesel şi se sfârşeşte trist.
De la chiotele mesenilor şi pupăturile cumetrilor până la cearta pe banii adunaţi cu strigături - „la spartul nunţii, în ogradă" -, drumul e scurt şi accidentat.
Cât ne-am mai bucurat când am reuşit să inaugurăm, în doar două luni, trei stadioane! Trei bijuterii în tot atâtea oraşe: Bucureşti, Ploieşti şi Cluj-Napoca. Am avut şi pelerinaje prin noile „catedrale ale sportului", cu zeci de mii de oameni mândri că urbea lor are, în sfârşit, arenă de nivel occidental.
Am văzut bucuria asta pe feţele oamenilor într-o superbă seară de august, când s-a deschis publicului „Arena Naţională", ridicată pe ruinele fostului „23 August". Oameni de toate vârstele, de la bunicii care au văzut multe inaugurări la viaţa lor până la nepoţeii pe care îi duceau în cârcă. Nimic nu mă îngrozeşte mai mult decât dezamăgirea pe care o simt acei oameni acum, când află câte ticăloşii se ticluiesc în umbra marilor arene.
„Arena Naţională" a pornit cu o mare hoţie: costul lucrării - 234 de milioane de euro, dublu faţă de lucrări similare din Europa. Mândria de a avea un stadion modern a amortizat însă şocul unei asemenea dezvăluiri. Oamenii şi-au zis: s-a furat, nu s-a furat, bine că s-a făcut! Era un pas înainte faţă de cazul altor investiţii publice, când banii au fost tocaţi, dar lucrarea nu s-a făcut.
Adevăratul şoc a venit la începutul toamnei, în seara inaugurării oficiale. Era un meci cu miză, România - Franţa, dar atenţia celor 55.000 de spectatori şi a milioanelor de telespectatori era atrasă mai ales de noua arenă. Şi atunci s-a produs nenorocirea: gazonul a cedat de la primele pase, iar după zece minute arăta ca un câmp bombardat.
Atunci, milioane de oameni au simţit o umilinţă fără margini. Acceptaseră să fie plătită din banii lor o mare investiţie. Îşi înghiţiseră
