Mulţi au rămas probabil mască auzind îndemnul ce a venit de niciunde din altă parte decât de la vârful FMI, respectiv de la directorul general Christine Lagarde în persoană, de a se abandona politicile de austeritate şi de a le înlocui cu unele de stimulare a economiei, astfel încât nu numai să se evite o nouă recesiune, dar şi să se obţină creştere economică în măsură să genereze resursele necesare spre a se înfrunta datoriile uriaşe ale statelor.

Surpriza unui asemenea îndemn a fost cu atât mai mare cu cât nu vreun politician în preajma alegerilor l-a formulat, ci instituţia care s-a prezentat dintotdeauna ca pilon al stabilităţii financiare şi echilibrelor economice, asigurate prin programe de austeritate şi tăieri de cheltuieli. Şi asta, nu de azi-de ieri, ci de peste şase decenii! De când fiinţează FMI, creşterea economică n-a existat ca formulă de restabilire a echilibrelor, soluţia prescrisă fiind una şi aceeaşi: tăierea din cheltuieli, amputarea consumului. Într-un asemenea context, nimeni nu putea pune cumva surpriza pe seama unei noi conduceri la vârful instituţiei, deoarece, după cum a dovedit experienţa, o nouă echipă, oricât de revoluţionară ar fi, nu poate schimba de fapt nimic!

Ca veteran al cunoaşterii programelor FMI încă aproape de la începuturi - inclusiv a relaţiilor de peste patru decenii ale instituţiei cu România -, pot spune că este vorba de o uriaşă diversiune a FMI la care acesta, stăpân pe sine şi pe alţii, n-a apelat niciodată până acum, iar, dacă o face în prezent, nu cred că poate proveni decât din disperarea cercurilor financiare mondiale, îngrijorate realmente că s-a ajuns unde s-a ajuns.

Actuala criză este, în esenţă, una a datoriilor. Datorii împinse la absurd de către creditorii din sistemul financiar-bancar în goana lor nesăbuită după profituri lejere şi rapide. Datoriile globale au depăşit veniturile globale. I