Când vine vorba de rezistenţa în timpul comunismului, România este trecută la coadă. Mult în urma Poloniei, Cehoslovaciei sau Ungariei. Nemeritat şi trist. După ce luptătorii din munţi au fost lichidaţi, românii au rezistat cum au putut în faţa celui mai represiv regim din Europa.
Între cele câteva momente de eroism făţiş, ca Greva din Valea Jiului, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România sau Mişcarea Goma nu a fost linişte. România a duduit. A pulsat în ritm de rock.
Din 1963-1964 încoace, riff-urile chitărilor electrice au încărcat câteva generaţii. Au alimentat sute de mii, milioane de tineri cu dragoste de libertate. Cu nobleţe. Cu curaj. Mămăliga a explodat pentru că era ca un bulz, plină cu rock pe dinăuntru.
Pe străzile Timişoarei şi apoi ale Bucureştiului, ale Clujului sau Braşovului, tinerii pletoşi, în geci de piele sau în costume de blugi au fost în primele rânduri. Au stat sub ploaia de gloanţe şi au strigat ca la ultimul concert, uluitorul, cutremurătorul: "Vom muri şi vom fi liberi!" O asemenea strigare nu mai auzise lumea întreagă de 2000 de ani. Din vremea primilor martiri creştini.
Aceasta este forţa rock-ului. Iar "Cristache" este Emblema lui. Să mă ierte, de acolo, de sus, Moţu Pittiş, Dorin Liviu Zaharia, Iuliu Merca sau Liviu Tudan! Să mă ierte Dan Aldea sau Nicu Covaci, dar Cristi a fost un lacom. A adunat în el toată bucuria de a cânta, toată nobleţea şi toată dăruirea artistului rock. Cel care arde şi moare pe scenă, încărcându-i electric pe fani.
Poate că Iris şi Cristi nu au fost atât de creativi ca Sfinx, poate că nu au fost atât de originali ca Phoenix. Şi totuşi pe nimeni nu i-a iubit publicul ca pe ei. Şi de nimeni altcineva nu s-a temut Securitatea! De frica propagării acestui model al libertăţii, au fost interzişi. De frica unor revolte ale fanilor, li s-a dat din nou voie să cânte. Dar pe ascuns, fără