Diabetul, considerat o boală „a bătrânilor“, loveşte acum şi copiii, a căror viaţă depinde de tratamentul permanent. Temutele injecţii cu insulină devin realitatea zilnică a acestor copii, iar seringile - jucăriile lor. Îşi iau adio de la dulciuri, cântăresc fiecare gram de mâncare, iar toată viaţa sunt dependenţi de insulină.

Mohammed are acum 16 ani, dar avea doar cinci ani când medicii i-au pus diagnosticul: diabet. De atunci, ştie foarte bine că viaţa lui depinde de acele picături miraculoase de insulină.

Potriveşte acul cu grijă, priveşte serul miraculos, apoi înţeapă. Acul pătrunde imediat stratul de piele, iar câteva secunde rămâne fixat acolo. Băiatul nu schiţează niciun gest. Nici că-l doare, nici că-l deranjează. La început, părinţii îi făceau tratamentele. Când avea doar şase anişori, a învăţat să mânuiască singur seringa. Acum e expert în injecţii. De ceva vreme, a înlocuit acele groase cu unele foarte subţiri. „Cele mari simţeam că-mi înţeapă oasele“, îşi aminteşte băiatul.

„Nu mai simt durerea“

Mâna, piciorul şi abdomenul sunt zonele ciuruite de înţepăturile acului cu insulină. „M-am obişnuit, nici nu mai simt că mă doare“, mărturiseşte adolescentul.

Trebuie să facă trei injecţii pe zi cu insulină, mereu în zone diferite. Dar se poate considera norocos, alţii fac şi mai multe. Băiatul are acasă şi un aparat de măsurare a glicemiei, ce trebuie folosit înainte şi după masă pentru verificarea nivelului de zahăr din sânge. Orice oscilaţie este un semnal de alarmă.

Când Mohammed avea cinci ani, părinţii şi-au dat seama că este ceva în neregulă cu el pentru că băiatului îi era mereu sete. La spital a aflat că glicemia avea valoarea de 580, când normalul este de maximum 120. Până acum, băiatul a intrat de trei ori în comă diabetică. Părinţii au fost îngroziţi că-l vor pierde. Acum, reuşeşte să ţină glicemia sub control. @N_