Regizorul Dan Piţa, un lider de necontestat al generaţiei de cineaşti de dinainte de ‘89, a fost, marţi seara, invitatul Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” a Universităţii de Vest, la proiecţia unui îndrăgit film de-al său, care, la 26 de ani de la lansare, a umplut Aula Bibliotecii. “Pas în doi”, unul dintre filmele care i-au adus recunoaştere internaţională, a fost aplaudat minute în şir de oameni care, în 1985, anul premierei, nici nu fuseseră încă născuţi.
Despre Dan Piţa care, în 1986, a adus acasă un „Urs de argint”, iar în 1993, un „Leu de argint”, s-a scris mult, foarte mult, el însuşi pregătind două cărţi autobiografice. L-am rugat, însă, să vorbească despre lucruri pe care lumea le cunoaşte mai puţin şi despre care criticii de film nu mai pomenesc.
„Filmele noi se vizionau şi urmau discuţii la Securitate, la Direcţia Difuzării Filmului şi se raporta despre impactul avut la public”
„Pas în doi” închide o serie de patru filme de-ale dumneavoastră, proiectate, în ultimele săptămâni, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare. Care au fost reacţiile vremii faţă de acest film, dezinhibat, al cărui patrulater amoros nu corespundea ideologiei oficiale?
Am avut multe piedici mai ales după ce a fost gata filmul. Iniţial a participat la un concurs de scenarii şi se chema “Nefamiliştii” – era vorba despre nişte întâmplări într-un cămin de nefamilişti al, unei uzine. Deci, o tematică agreată de conducerea de atunci. Nu mi-am dat seama cu ce putea să deranjeze : nu l-am făcut nici ca să supăr pe cineva, nici ca să mi se creeze o faimă de regizor interzis, de artist care nu se poate exprima din cauza cenzurii. L-am făcut, cu toată sinceritatea, doar pentru public. E posibil, însă, ca modul în care l-am realizat să fi deranjat, pentru că acele critici au apărut ulterior, cu justificări de genul „ce e ăla pas în
