Lou Reed & Metallica, Lulu, Mercury, 2011.

Nu e tocmai cinstit să scriu o cronică Metallica avînd în vedere ghimpele personal pe care îl am faţă de această trupă, mai ales dacă aceste articole sînt percepute ca un gir dat pentru sau împotriva ascultării albumelor discutate (aş vrea să nu fie aşa, ci să fie luate toate drept recomandări, fie că îmi plac, fie că nu). Să explic şi ghimpele: pe vremea liceului, am mers la un moment dat la şcoală cu un tricou Metallica, iar un profesor a convocat şedinţă cu părinţii, îngrijorat că ascult muzică oribilă şi mă îmbrac cu haine cu cap de mort. Mulţi ani mai tîrziu, cînd Metallica vizitau România, am văzut în tribuna VIP fel de fel de vedete, mari şefi de filiale, oameni de politică şi oameni de cultură. Majoritatea la costum, dar şi unii la haină cu cap de mort. N-avea nimeni nimic cu ei, unii au apărut şi pe la televizor să spună cît de mult iubesc trupa asta, cum le-a marcat tinereţea, că e cea mai tare trupă rock din lume. N-am văzut să dea vreun părinte telefon în studio, să-i acuze de exemplu prost. Iar acu’, uite, pînă şi în Dilema veche se scrie despre albumul Metallica! Faptul că eu scriu cronica e doar un triumf amar care nu compensează umilinţa de la acea şedinţă cu părinţii.

DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo La un moment dat, MTV le-a dedicat un weekend întreg de veneraţii şi i-a urcat pe un piedestal de imagine comparativ cu al lui Pink Floyd sau Beatles, în pofida promisiunii de zel tineresc a trupei, că mai bine s-ar desfiinţa decît să ajungă vreodată pe MTV. Găsesc că alt moment sumbru a fost concertul Symphony & Metallica (1999), monument al intelectualizării forţate a rockului în sincron cu deşănţarea clasicismului simfonic. Plus faptul că albumul cel mai bun pe care l-au scos în ultimii 20 de ani e unul de cover-uri, plus duşmănia de ţaţe cu Meg