În ultima sa carte publicată, H.-R. Patapievici face o incitantă teorie a „ultimului“, pornind de la cazul I.P. Culianu. E o teorie a limitelor (omeneşti), dar şi una a cenzurii (transcendente) aplicată perioadei tîrzii a unui gînditor care-şi sparge propriile tipare, liniile de forţă, acumularea de pînă atunci, ca să adopte nu doar un alt limbaj, ci şi o altă viziune asupra lucrurilor şi o altă înţelegere a realităţii. Schema acestei teorii din Ultimul Culianu, pe cît de imponderabilă pe atît de ispititoare, ar fi următoarea: „Un creator talentat devine, la un moment dat, neverosimil de înzestrat. Acest eveniment îi împarte viaţa şi creaţia în două. O cezură neaşteptată îl face alt om. Creatorul acesta devine un soi de fereastră spre ceva mult mai cuprinzător decît experienţa comună a celorlalţi creatori din cîmpul său de activitate. El vede mai bine, mai profund, mai radical: el răstoarnă, cu noul său instrument de cunoaştere, graniţele stabilite. Mai mult, creaţia sa capătă toate aparenţele unei chei universale a lumii“.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăUltimul Judt, recenta carte a lui Mircea Mihăieş, nu preia explicit „teoria ultimului“, ci încearcă în primul rînd o discuţie critică, la foarte cald, adică la doar un an de la moartea dramatică a lui Tony Judt, unul dintre cei mai importanţi istorici ai vremurilor noastre şi, fără îndoială, unul dintre ultimii gînditori de anvergură ai „epocii nesiguranţei“, pe care o trăim. Cunoscut în România mai ales pentru analiza realist-incisivă din articolul „România, la fundul grămezii“ (reluată într-un ultim volum, din 2008, cu un titlu atenuat, „România între Istorie şi Europa“), Tony Judt a fost una dintre minţile cele mai lucide ale actualităţii, dar şi un enciclopedist al punerii acesteia în perspectivă istorică. Capodoperei sale tîrzii (traduse recent