Am avut în tinereţe un prieten care visa să se facă ospătar. Era fascinat de ciubucurile pe care le luau idolii săi, de lumea relativ bună care mai frecventa restaurantele în timpul lui Ceauşescu. A reuşit până la urmă, după ce s-a chinuit la un liceu agroindustrial de profil. A învăţat să care pe scări câte 8-10 farfurii pline pe o mână, să răcească şampania cu sare, să cunoască la perfecţie meniul şi cum se găteşte fiecare preparat. Da, pe vremuri, această meserie era făcută de profesionişti. Astăzi toţi şomerii, toţi meltenii s-au făcut ospătari sau chelneri. Dacă te iei după mintea lor: “Ce o fi şi aşa de complicat să trânteşti o farfurie pe masă?” Jegoşi şi nespălaţi. Duhnind a băutură, impertinenţi - “avem de toate”-, dar alegerea din meniu e mai grea decât jocul 6 din 49. Irascibili şi superiori, de parcă îţi fac vreun serviciu că spargi banii în cârciuma unde lucrează. O faună cumplită! Periodic trec pe la prietenul meu Jean, care ţine o cârciumioară pe Popa Nan. Mă văd cu prietenii şi am întâlniri. În glumă îi spun “subredacţia”. N-am observat-o de la început. Amabilă, discretă şi aproape omniprezentă. Surprins de calităţile ei, l-am chestionat pe Jean. “E copatroană aici, alături de mine. I-am dat acţiuni”. Am rămas ca trăsnit. Diana Caimac şi-a făcut datoria cu atâta devotament şi cinste, încât a ajuns patroană. Şi cu toate astea, serveşte şi astăzi la mese! Lucru rar întâlnit pentru că, odată văzut boier, românul nu mai pune mâna pe nimic, că, deh, s-a ajuns! Povestea Dianei Caimac pare copiată din mitologia americană, unde chelneriţele ajung actriţe! E destinul unui copil corect din Epureni, Bârlad, care nu a păcălit viaţa!