Nu-l găseam printre preferinţele mele muzicale pe Elvis Costello. Nu-mi pare ciudat să se întîmple asta, nu mă îngrijorează. L-am descoperit în zilele din urmă şi l-am caracterizat rapid ca pe un postmodern incurabil, un colaj dement, rezultatul surprinzător de original al unor influenţe contrarii. Nu pare să existe nici o limită stilistică pentru Costello – între punk şi operă singura diferenţă notabilă este cea a vîrstei potrivite pentru fiecare. Enciclopedie a propriului trecut şi a viitorului luat cu împrumut de la generaţiile nou apărute, pune la dispoziţia noastră o voce puternică şi amăruie pe alocuri, versuri cu mesaj şi atmosferă de lume într-o perpetuă înserare, izbucniri temperamentale ale unei eredităţi artistice în continuă descoperire de sine. Costello îmi pare o versiune new wave a lui Leonard Cohen cu un look de geek sexy. În plus, este doctor în muzică şi vegetarian.

DE ACELASI AUTOR Muzică din muzică Pasărea care-ţi muşcă auzul Lăutari şi pinguini La zeci de ani distanţă...Fără cronologie, prin discografia sa. Confesiunea vorbită se îmbină cu standardele muzicale devenite deja materie cenuşie pe unul dintre albumele apărute după 2000 – Marian Partland Piano Jazz, de fapt, înregistrarea emisiunii radio a cărei gazdă este pianista. Cum nu-l prea cunoşteam pe Costello, îmi petrec o bună parte din noapte ascultîndu-l povestind; nu-mi plac toate inflexiunile sale operistice, dar mă absoarbe timbrul său cald şi nostalgic şi senzaţia că este iremediabil sincer. Mă învîrt şi prin Pomp & Pout – The Universal Years, colecţie care compune în 18 piese o mărturie ilustrativă asupra felului în care a-nţeles Costello să facă muzică între 1996 şi 2008. Din ritmul ostinat al „When I Was Cruel no. 2“ surîde inconfundabil şi istoric senzual Mina; procedeul de sampling este specific mai degrabă hip-hop-ului, dar – aşa cum spuneam – limbajul Costello absoarb