Mi s-a spus, de multe ori, să nu cred (doar) rău despre singurătate. Că singurătatea e cea care îţi redă libertatea propriilor opţiuni, îţi redă timpul tău personal, atît de preţios, te învaţă să te (re)descoperi şi să-ţi afli adevărata identitate, să te apropii, chiar şi dacă eşti capabil, de divinitate...
Toate acestea, însă, vin după. După ce înveţi să gestionezi părţile practice, şi neplăcute, ale singurătăţii. Şi abia apoi după ce îi stăpîneşti – dacă îi stăpîneşti – infinitele angoase.
Recunosc că frica de singurătate a fost (şi mai este) una dintre cele mai mari temeri ale mele. Cu atît mai mult cu cît, odată cu trecerea anilor, dintr-o persoană dornică de comunităţi şi împărtăşiri, am început să devin mai curînd mizantropă şi să simt, cumva, ameninţarea singurătăţii în ceafă...
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuTocmai de aceea, poveştile unor oameni singuri din jurul meu m-au impresionat mai puternic, le-am simţit aproape direct pe propria-mi piele. Poveştile unor oameni care nu au reuşit să-şi gestioneze, practic, propria singurătate. Unul dintre ei trăia singur, şi mulţumit de propria-i singurătate, altfel productivă, de ani. Era sănătos şi putea să iasă, să lucreze, să se aprovizioneze, să călătorească. Sistemul funcţiona şi omul era mulţumit. Nu-i trebuia mai mult, relaţiile cu cei din jur şi le doza după propriu-i gust, ca să nu se simtă sufocat de ele şi ca să nu-i afecteze rutina creativă. Pînă cînd, într-o zi, i s-a făcut rău. Atunci, singurătatea şi valorile acesteia au fost reevaluate: nu era nimeni în jur care să-l ducă la spital, într-un moment de criză... Situaţia s-a rezolvat fericit, cineva l-a dus la spital, problema de sănătate s-a dovedit rezolvabilă, lucrurile au reintrat pe făgaş. Dar momentul respectiv, de panică – şi a lui şi a mea anticipativă, s
