Intr-o zi din vara anului 1993, am plecat de acasa impreuna cu sotia mea, spre statia de troleibuz din cartierul nostru.
Pentru a scurta drumul, am iesit pe usa din spatele blocului. Trecand prin iarba din spatiul verde, am observat un ghemotoc cenusiu. Sotia mea l-a atins cu varful pantofului, si atunci un cioculet si doi ochi nevinovati ne-au privit speriati, sau poate a speranta, din iarba uda a diminetii. Era un pui de gugustiuc, caruia ii crescusera primele pene. Sotia mea l-a luat in mana si el i s-a cuibarit la piept si a inceput sa-i ciuguleasca nasturii. Ii era foame. Ne-am intors acasa si i-am amenajat pe balconul cel mic un cuib, intr-o cutie de carton, captusita cu carpe. I-am dat pe cioc apa si lapte, pana cand am simtit ca gusa ii era plina. Apoi am plecat in oras, la treburile noastre. Pana toamna, tarziu, l-am hranit, la inceput cu lapte, apoi cu firimituri de paine, si cand penajul i-a crescut, de luase forma unui adult, i-am dat boabe de grau. Il inveleam in serile reci cu carpe, in asa fel sa nu-l sufocam. In timpul zilei era liber si se plimba prin tot balconul. Mai tarziu incepuse sa se urce pe o masa, ce o aveam acolo, si mai apoi pe balustrada balconului. De aici, privea cu nostalgie si jind, spre suratele lui, care zburau sau cantau in copacii de pe strada nostra, Ion Mester, din Cluj.
Intr-o dupa amiaza, cand soarele isi trimitea razele piezis printre crengile copacilor deja desfrunziti, gugustiucul nostru, pe care il botezasem Florin, s-a urcat pe umarul meu. Stateam la o cafea pe balcon. Apoi a zburat pe balustrada si-asa, ca un copil care face primii pasi, si-a luat zborul, incet-incet, ca un inotator obosit, care mai trage aer in piept, pana sa ajunga la mal. S-a oprit pe acoperisul blocului de peste drum, de unde ne-a privit mult timp, de parca voia sa-si ia la revedere. A doua zi ne-am uitat sa-l vedem, dar nu a aparut.
