În 2009, după G20, Sarkozy declara: “S-a terminat cu paradisurile fiscale şi cu secretul bancar”. În 2011 putem constata liniştiţi că s-a terminat pînă în gard. (pusă problema perfect, aici). Paradisul fiscal e la îndemîna fiecăreia dintre puterile din G20. Un ONG a făcut o listă a opacităţii, iar Elveţia nu e singură acolo: SUA, Marea Britanie şi mulţi alţii au bine reglate supapele secretului bancar (a se vedea aici).
Pentru G20 de acum, Taxa Tobin (taxare care ar descuraja speculatorii financiari) şi situaţia paradisului fiscal trebuie să fie prioritare, chiar înaintea multdiscutatului caz al referendumului grecesc.
Cheia stă în datele Eurostat recent publicate cu evoluţia raportului bogaţi-săraci pînă în 2009 (deci prindem o tendinţă şi post-criză). România este pe locul doi la inegalitate internă, după Letonia. (După indicele Gini aveam o situaţie la fel de dezastruoasă: 36% în 2008). Spania stă şi ea foarte sus în top (locul 4), sub Lituania. Topul întreg e prins într-un grafic în El Pais sau pe Eurostat într-o formă mai puţin atractivă. Spania a cunoscut cea mai dramatică adîncire a distanţei dintre bogaţi şi săraci din 1995 pînă în 2009.
Deşi e o problemă gravă, în România nu a existat nici o discuţie serioasă despre problema diferenţelor uriaşe dintre cei mai bogaţi 20% şi cei mai săraci 20%. Faptul că mai zice din cînd în cînd Iliescu că nu e corect nu rezolvă vina opoziţiei de a nu fi făcut o discuţie şi propuneri clare privind această situaţie extrem de gravă. De putere nu mai vorbim, întreaga politică a fost concentrată pe plata crizei din buzunarele celor mai săraci 80%. Ne lovim de fiecare dată de “soundul” prea comunist al dezbaterii.
Un studiu (semnat de Maria Molnar, accesabil aici) arată că în România distanţa dintre condiţiile de trai ale săracilor şi bogaţilor a crescut constant pînă în 2008, cu o tendinţă de scăder
