Un bun amic m-a invitat să mergem să vedem ce-a mai rămas din uzina Autobuzul sau Rocar S.A., cum a fost redenumită după Revoluţie, unde el a lucrat ani de zile. Înfiinţată în anii ’50 (primele autobuze au fost fabricate prin 1955-1956) pe un teren confiscat familiei Brătianu, uzina a fost închisă în 2004. Plină de datorii, după ce în ultimul an de existenţă n-a mai produs nici un autobuz, a fost vîndută la preţul unui apartament de bloc. Echipa de fotbal – celebra Autobuzul – veşnic asociată cu liga a doua şi a treia a mai supravieţuit pînă în 2009.
Pregătiţi pentru o mică aventură, trecem cu maşina de oamenii de la poartă care încă mai păzesc incinta, amicul spunîndu-le că mergem la „termopane“ – una dintre cele cîteva firme care mai au spaţii închiriate pe acolo. Peisajul unei uzine dezafectate e lugubru şi nu prea greu de imaginat. O curte plină de gunoaie, bălării şi cîini vagabonzi, hale imense cu geamuri sparte şi acoperişul ruginit. În interiorul lor, prin betonul de pe jos, au crescut deja copăcei, ca în seră. „Aici era hala în care se făcea asamblarea finală a autobuzelor şi troleibuzelor“, mi-a explicat amicul intrat în rol de ghid. Înăuntru, printre rampe uriaşe şi pomi subţiri cu frunze galbene, zăcea o jumătate de caroserie de Dacie break, fier vechi. Imaginea îmi aminteşte de Călăuza lui Andrei Tarkovski. Halele sînt legate între ele printr-o reţea de ţevi suspendate. „Călăuza“ mea spune că pe vremuri, cînd instalaţiile de încălzire mai funcţionau, din ţevile acelea, care şi pe atunci erau ruginite şi găurite, ţîşnea apă fierbinte în toate direcţiile. „Cei din hala asta aveau căldură, dar cei de dincolo nu, fiindcă se pierdea pe drum, prin ţevi.“ Trecem pe lîngă hala unde se făceau motoarele. Spaţii enorme şi pustii. Nu ne vine să coborîm din maşină, sînt nişte cîini tolăniţi acolo. Rulăm uşor în continuare printre ruine. „Aici era hala de p