Vorbim tot timpul despre cât de comunist e sistemul în fotbalul românesc. Spunem mereu că trebuie schimbat ceva şi, când microfoanele emisiunilor sunt oprite sau discuţiile telefonice intră sub incidenţa lui "off the record", afli şi vinovaţii. Asta pentru că, dintre conducători, fotbalişti sau ziarişti sunt doar câţiva cei care nu-i înjură pe Sandu & Dragomir: cei care preferă băşcălia, nervilor. Toată lumea aşteaptă în continuare revoluţia şuşotită pe la colţuri şi deturnată de unanimitatea aplauzelor plictisite ale unor adunări generale obosite după seri lungi, cu garnitură de muştar şi cartofi. Râdem cu toţii când ni se oferă imagini cu jumătatea cea autoproclamată "sexy" a cuplului de dictatori luminaţi călcată pe bombeuri şi urlând ca din gură de şarpe: "Mă înghiontiţi cu pumnul în spate, bă, nebunilor!" şi sperăm că e similar cu acel: "Mă, copii, nu mă legaţi, mă doare! V-am fost ca o mamă!", rostit la finalul unui proces de acum 22 de ani.

Clătinăm din cap şi ne întrebăm dacă există cadru legal pentru represiunea asupra a zece contestatari care afişau un banner şi îşi strigau supărarea la prima vizită oficială a cârmaciului care ne conduce spre orizonturi luminoase tot de acum 22 de ani. Păi de ce ne mai întrebăm, doar nu ştim că erau plătiţi de "agenturili străine", proaspăt izgonite din marea familie a societăţilor afiliate, vecine şi prietene? Iar noi, toţi, aşteptăm. Şi e un domeniu în care suntem versaţi, pentru că le aşteptăm căderea cu aceeaşi răbdare la care ne îndeamnă cabinetul 1 atunci când e întrebat de o eventuală calificare a naţionalei la cine ştie ce turnee finale. Sau cabinetul 2 când îl întrebăm când vor dispărea blaturile. Aşteptăm ca cineva, DNA, OTV, KGB, CIA, nu contează ce iniţiale are, să ne izbăvească. Ne uităm cu speranţă şi la cei doi-trei dizidenţi care urlă împotriva sistemului, deşi nu prea îi iubim, pentru că îi bănuim