Cîtă vreme i-am văzut prin licee – în Bucureşti, Sibiu, Rîmnicu Vîlcea, Focşani, Călăraşi, Moreni, Bacău –, nu le-am perceput cu adevărat contextul dramatic. Unii dintre ei îmi aminteau, aproape halucinant, de obsesiile, maniile şi fobiile adolescenţei mele. Aceleaşi elanuri către Totul sau Nimic. Între Muschetari, Dostoievski, Medeleni, Rimbaud, Cireşarii, Jack London, Baudelaire şi Jules Verne. Aceleaşi energii fără limite, aceleaşi impulsuri utopice, anarhice ori autodistructive. Plus, în contrapartidă, senzaţia inutilităţii, golul greţos al celui care se simte de prisos pentru toată lumea. Prost comerţ cu tine însuţi, necomunicare cu părinţii, divorţ cu mediul, convingerea că eşti invariabil neînţeles, neiubit, nedorit. Concluzia, de secole, este aceeaşi, limpede şi necruţătoare ca destinul: cum trec de acnee, adolescenţii se cuminţesc. Se maturizează, se orientează, se împlinesc, ori se blazează. Pe scurt, „intră-n rîndul lumii“, după cum li s-a scris (ne)norocul.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic Văzîndu-i deja studenţi, la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Craiova şi iar Bucureşti, am înţeles că răul lor, în libertate, este, paradoxal, mult mai adînc şi nevindecabil decît răul nostru sub dictatură. Nedeţinînd nimic, noi aveam totul. Avînd totul, ei nu deţin nimic. Noi ştiam că Partidul „e-n toate“, ne moşeşte, trăieşte, gîndeşte, optează şi decide pentru noi. Ne „repartizează-n cîmpul muncii“ pe viaţă, ne însoară, ne (supra)veghează fiii şi nepoţii, ne spitalizează, ne pensionează şi înmormîntează. Stăteam fiecare, fără iluzii, la locul nostru. Am fost educaţi să trăim cît mai departe de eul şi fiinţa noastră, cît mai înspre afară. Cît mai departe de pragmatism, de respectul de sine şi tot ce ţinea de elementarul bun-simţ al micii burghezii interbelice. Şi, prin ur
