Pe vremea copilăriei mele, baba Dumitra ocupa un loc central în economia satului: putea vindeca bolile uşoare cu un descîntec. Durerile de cap, durerile de măsele, indispoziţiile şi alte mici ipohondrii îşi găseau leacul într-un pahar cu apă, cîţiva tăciuni stinşi şi vorbe magice rostite în semiîntuneric şi înaintea icoanelor. Greu de spus ce va fi intonat baba Dumitra, ştiu doar că multe dintre indispoziţiile adolescenţei mele şi-au găsit leacul în acea apă „sfîntă“. Descîntecul i-a preocupat pe folclorişti şi etnografi, dar destul de puţin pe istorici, şi mai puţin pe lingvişti. Mă gîndesc aici la ultimii 20 de ani de cercetare, cînd istoriografia românească s-a îndreptat spre teme atît de diverse. Dar credinţele populare şi practicile magice au trecut un pic pe lîngă noua generaţie de cercetători, aplecată şi grăbită să cerceteze un trecut recent care cere prea puţine abilităţi lingvistice şi prea multă, mult prea multă, eseistică. Chirilica şi lucrul cu dicţionarele par să fie un inconvenient greu de acceptat pentru toţi cei care vor să devină „celebri“ peste noapte, redactînd pagini fără a scrie cărţi. Emanuela Timotin oferă un instrument de lucru esenţial pentru toţi cei care se vor gîndi să se îndrepte spre o epocă mai puţin „accesibilă“ din punct de vedere lingvistic. Cartea Descîntecele manuscrise româneşti (secolele al XVII-lea – al XIX-lea), apărută la Editura Academiei Române, 2010, analizează cu acribie „textele curative, menite să îndepărteze o influenţă nefastă“. Autoarea precizează că arhivele „ascund“ multe alte texte, conţinînd descîntece cu privire la „găsirea comorilor“, a „obiectelor pierdute“, la „prinderea evadaţilor“, la „trezirea dragostei persoanei iubite“. Iată aşadar teme şi arhive care ar putea să elucideze multe dintre raţiunile gesturilor noastre de astăzi.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregă