(Apărut în Dilema veche, nr. 46, 26 nov.-2 dec. 2004, la tema "Cît (mai) valorează o diplomă?")
Dacă scot din cauză acele diplome care se valorifică bine în Occident, adică în alt sistem de învăţămînt şi pe o altă piaţă a muncii, dacă exclud licenţele (de asemenea rare) care asigură un post în diverse fundaţii, dacă nu iau în calcul nici absolvenţii filologi (puţini, de altfel) deveniţi comercianţi, o diplomă în Litere preţuieşte, în marea majoritate a cazurilor, cît un post de profesor.
DE ACELASI AUTOR Urme luminoase, aproape invizibile Un zmeuriș fără poteci Cărți de dat mai departe Revoluţia şi scriitorii franceziCum diploma aceasta nu face prea multe parale, despre valoarea ei se vorbeşte cel mai adesea în termeni negativi, precum frustrare, neputinţă, (auto)dispreţ. Cei mai mulţi studenţi filologi se gîndesc la învăţămînt ca la o ultimă soluţie, chiar dacă, pentru majoritatea, ea este cea dintîi (şi, pentru ani buni, singura) oportunitate. Odată ajunşi aici, tinerii profesori aspiră să plece, iar cei care, totuşi, decid să se fixeze, sînt priviţi cu reticenţă şi amuzament. Breasla aceasta nu primeşte, din gura lumii, note prea bune şi nici nu trezeşte aprecieri favorabile sau măcar agreabile. Am auzit confesiunea amară a unui doctor (celebru în specialitatea sa) al cărui fiu studia Literele şi urma să devină - dezonorant, din perspectiva părintelui - un pîrlit de profesor. Am ascultat şi raţiunile doamnei notar care preferă să nu se complice în biroul său cu profesoraşii, după cum nu-mi este necunoscut dispreţul subţire al taximetristului pentru meseria aceasta după care nu prea poţi bea apă. Interesant e cazul în care nu se mai vorbeşte despre profesorime, ci despre profesorul copilului meu. Profesorimea e o şleahtă (o ştie toată lumea, de la portar la şcolar) de trei parale, profesorul copilului meu trebuie să fie de nota zece. Această dublă v
