„Weekend Adevărul“ deschide, cu un interviu fără limite cu Andrei Pleşu, o serie de articole despre culisele momentelor care au schimbat România.

L-am vizitat pe Andrei Pleşu pe când toamna era încă în chinurile facerii, abia se dusese şi sărmanul Johnny Răducanu. Drumul spre Colegiul Noua Europă era plin de frunze care abia muriseră, cum mor frunzele la sfârşitul verii. Era o amiază cu soare blând, poate chiar palid. Andrei Pleşu ne-a primit cu o întrebare: „Ce vreţi să aflaţi?". Am răspuns: „Tot ce nu se ştie şi tot ce se poate spune".

În rândurile care urmează, Andrei Pleşu nu mai este filosof, nu mai este eseist, nu mai este istoric al artelor, nu mai este nici rectorul de la „Noua Europă", nu mai este nici măcar comentatorul cel mai talentat şi mai respectat de la „Adevărul". În rândurile care urmează, Andrei Pleşu este un om care a cunoscut, dinăuntru, întortocheatele coridoare ale Puterii, ieşind, totuşi, din labirint, intact, cu ochii deschişi.

Există şi în jurnalismul românesc un astfel de obicei împrumutat de peste Ocean: să te raportezi la trecutul recent cu detaşarea pe care o aduce, de obicei, timpul. De aceea am fost la Andrei Pleşu - să aflăm tot ce nu se ştie şi se poate spune despre vremea în care a fost ministru de Externe al României (de la sfârşitul lui decembrie '97 la sfârşitul lui decembrie '99).

Mai tineri şi mai naivi

Poate mai ţineţi minte cum era - străzile erau încă ale Daciilor 1310, era război în Iugoslavia, Papa Ioan Paul al II-lea venea la Bucureşti şi săruta pământul României. „Cine de atunci a mai sărutat pământul României?", gândim, dar nu întrebăm. Era lung şi era greu atunci, pe drumul spre NATO şi UE. Credeam cu toţii, încă, în americani, cum şi în europeni credeam. Eram mai tineri şi mai naivi.

„Am rezistat într-un an prost făcând o diplomaţie de om sărac", spunea Pleşu, î