O singură dată, un preşedinte în exerciţiu şi-a mai sărbătorit aniversarea unei vârste rotunde: Ion Iliescu, în 1990. Întâmplător, primul preşedinte democrat împlinea tot 60 de ani – cât împlineşte astăzi Traian Băsescu.

Între cei doi preşedinţi există o serie întreagă de deosebiri – principala asemănare constituind-o faptul că şi unul şi altul lasă o amprentă puternică asupra fragmentului de istorie contemporană în care şi-au exersat calităţile şi defectele.

În 1990, la început de drum democratic, Ion Iliescu avea în spate o experienţă politică – de tip comunist, dar politică – de aproape 40 de ani. Pentru dânsul abandonarea “nobilelor idealuri” a constituit o experienţă dureroasă, dar profitabilă pe fond. Vaccinat împotriva tentaţiei totalitare, a parcurs cu răbdare şi înţelegere drumul plin de hârtoape al democraţiei incipiente, reuşind ca la finele celui de-al treilea mandat, după zece ani de exerciţiu, să demonstreze că are convingeri cu adevărat democratice.

În acelaşi an 1990, Traian Băsescu nu avea în spate nici un fel de experienţă politică. Era un slujbaş onest al statului care-şi făcea datoria, fie că era pe navă (unde n-avea nevoie de nici un fel de democraţie), fie la Amsterdam ori la Constanţa.

Politică a început să facă odată ce a fost promovat director general la Ministerul Transporturilor, unde în scurt timp a devenit ministru. Petre Roman, şeful său, i-a intuit calităţile şi a făcut din el unul dintre principalii săi colaboratori. A intrat în Parlament în 1992, a ieşit de bună voie în 1996, pentru a se pune la dispoziţia anchetatorilor dispariţiei flotei şi a revenit în prima linie odată cu victoria Convenţiei Democratice. Redevenit ministru, a dat măsura calităţilor sale de luptător lichidându-l, practic, pe Ciorbea şi devenind unul dintre colaboratorii preferaţi ai lui Vasile. Primul examen democratic l-a dat odată candidat