Lucia Negoiţă cultivă o poezie feminină într-o accepţie mai nouă a conceptului. Nu mai e vorba de corzi sentimentale, dulcege, de clişee ale cochetăriei, ci de asumarea unei condiţii corporale, a unei fiziologii imanente.

Ceea ce implică depăşirea condiţ iei unui minorat psihic. Vechea feminitate prezenta un complex faţă de autoritarismul, decizia, poza prestantă a masculinului, retră gîndu-se într-un gineceu sentimental. Acum poeta poate păşi cu siguranţă pe un culoar propriu, cu un simţămînt de independenţă a fondului vital ce-i aparţine. La noi calea a fost deschisă de Maria Banuş cu Ţara fetelor, jurnal al ebuliţiei emoţional-senzuale juvenile, căpătînd în zilele noastre o caracteristică ilustrare sub condeiul mai multor autoare începînd cu Angela Marinescu. Dar pe cînd cea din urmă aduce în scenă o dezlănţuire totală, un elan ce frizează anarhia, Lucia Negoiţă nu părăseşte liniamentele unei existenţe date, conservînd o anume disciplină a mărturisirii. Exploziilor care se ţin lanţ la Angela Marinescu le corespund aici tensiuni ce se contrag în propriul contur, fără vanităţi aşa-zicînd suicidare, mixînd cutezanţa expresivă cu umilitatea asumării unui dramatism organic: „desenul stîngaci al sudorii/ peste sprîncenele castităţii rebele/ o dîră de sînge dintr-o apă a morţii/ pe inul cămăşii// prima menstră aduce cu ea macularea// te doare iar copilul necunoscut/ care ar vrea să se închidă în temniţa trupului/ fără nume ca zeul// închizi ochii cît ocheanul îngăduie/ strîngerea lumii în cerc imperfectă/ sfîrşitul virginităţii - aproape// intri şi tu ca toate femeile în rana cea mare” (Iepurele de curînd împuşcat la gîtul fetiţei).

E feminitatea dintotdeauna, dar transpusă într-un cod nou, costumată conform revistelor de modă (post)moderniste. E greu de spus dacă acest look insolit remodelează sensibilitatea actuală în sensul unei „răciri”, a unei dista