După alegerile din 1996, aţi vorbit în unele articole despre lipsa de coerenţă şi absenţa proiectelor la vechea opoziţie, la CDR. Acum credeţi că există un proiect? Nu ştiu dacă există un proiect. Pe patru ani nu se poate face un proiect care să-şi merite numele. Atît durează ciclul electoral. Pentru ansamblul clasei politice a unei ţări, trebuie să existe, dacă este conştientă, un macroproiect de perspectivă, iar microproiectele sînt nuanţări de un tip sau altul, mai la dreapta sau mai la stînga. Corecturi. Partidele de dreapta permit acumularea, iar partidele de stînga redistribuie. Am avut asemenea lucruri în România, acumulare şi redistribuire? N-am avut. De ce? Pentru că n-a existat un proiect general, de bază. N-a existat o orientare generală acceptată de toţi guvernanţii potenţiali. Nici orientările partidelor n-au fost coerente doctrinar. Au fost partide care au făcut o politică de azi pe mîine. N-am avut nici guvernări omogene, ci guverne de alianţă, care nu au avut eficacitate. [...] Cum ar trebui să arate proiectul de lungă durată de care aţi amintit? După părerea mea, proiectul de lungă durată ar trebui să plece de la cîteva întrebări simple. Cum vrei să fie populaţia României peste douăzeci de ani? Sănătoasă sau bolnavă? Cultivată sau tîmpită? Aptă să facă faţă procesului nou de modernizare sau inaptă? Ce voi face eu ca strănepotul meu să trăiască bine? Acestea sînt întrebările-cheie. Dacă se răspunde corect la aceste întrebări, avem criteriile unui proiect de lungă durată. Nu contează ce fac astăzi, mîine sau poimîine, cu cît mai indexez salariile şi pensiile. E aşa de simplu? Da, e simplu, important este să vrei să răspunzi cinstit la aceste întrebări. Dacă eşti om politic, îţi pui întrebarea: ce vrem să fie ţara asta peste 30 de ani? Dacă nu-ţi pui această întrebare nu eşti om politic. Acum există un răspuns. Vrem să fim în Uniunea Europeană