Întâlnirea la nivel înalt de săptămâna trecută a contat pentru a stopa mersul către reîngheţarea pieţelor financiare, care ar fi complicat şi viaţa economică a României.
Dar, deşi mulţi au salutat că s-a ajuns în cele din urmă la un compromis între Berlin şi Paris, detalii tehnice cheie ale Pachetului sunt neclare. Nivelul ţintit al forţei de intervenţie a Fondului de Salvare (EFSF) este de 1.000 de miliarde de euro. Dar cum se va realiza acest nivel este nelămurit. Varianta de a garanta numai o porţiune (tranşă) din noi obligaţiuni emise aduce probleme în sine, nefiind clar dacă va exista apetit de achiziţie pentru astfel de instrumente.
Nici crearea unui vehicul special, care să fie alimentat cu resurse de aiurea (din China de pildă, de la FMI etc.) nu are contur clar. Ce vreau să spun este că cifra menţionată este ipotetică. Şi, ceea ce importă mai mult, ea este mult inferioară nivelului care este perceput ca fiind capabil să facă faţă presiunilor asupra Italiei şi Spaniei – mă gândesc la circa 2.000 miliarde de euro. Capitalizarea băncilor are sens. Dar va fi greu ca acest proces să aibă loc fără a menţine presiune înaltă pe piaţa creditului, întrucât băncile vor intra în competiţie cu guvernele pentru fonduri de finanţare şi refinanţare. Grecia, de facto, a intrat într-un faliment ordonat. Dar trebuie să avem în vedere că haircut-ul este legat de recapitalizarea băncilor.
O lipsă majoră, în opinia mea, a Pachetului este restricţionarea operaţiunilor Băncii Centrale Europene, în achiziţii de obligaţiuni pe piaţa secundară. BCE a fost singura instituţie care a adus linişte pe pieţe, fiindcă are capacitate de intervenţie imediată şi incomparabilă. Intervenţii ale BCE vor fi necesare în continuare, deoarece carenţele de fond ale zonei euro nu sunt abordate frontal. EFSF este o formă embrionară a unei trezorerii comune, dar este mică (încă) ca po
