- Stimate domnule Norman Manea, istoria literară consemnează următorul paralelism, frapant. În 1986, Norman Manea a plecat din Republica Socialistă România. În 1986, Lucian Raicu a rămas în Occident, nemaiîntorcându-se în România lui Nicolae Ceauşescu.

E o simplă coincidenţă că un scriitor de valoarea dvs. şi un critic literar de valoarea lui Lucian Raicu au ales, în acelaşi an al "Epocii de Aur" ceauşist, exilul?

- Nu, nu este o simplă coincidenţă că am rămas, amândoi, în România, până în ceasul al unsprezecelea, cum ni se părea, şi nici că am plecat, până la urmă, ba chiar simultan, la diferenţă, dacă nu mă înşel, de vreo două săptămâni. Nici faptul că, după plecarea noastră, fratele lui Raicu şi prietenul meu, Virgil Duda, a depus cerere de emigrare "legală" în Israel, neavând altă soluţie de a părăsi socialismul multilateral mutilat al geniului de Scorniceşti.

Nici soluţiile noastre nu fuseseră, de fapt, chiar cu totul legale, deoarece nu am "plecat", pur şi simplu, ca nişte cetăţeni normali dintr-o ţară normală, ci am folosit un paşaport turistic, obţinut nu foarte uşor, pentru a ne căuta un refugiu în necunoscut, ceea ce a însemnat pentru Raicu şi Sonia Larian mai întâi Germania (la Heidelberg, la seminarul de literatură română al lui S. Damian) şi apoi la Paris, unde a cerut azil politic şi a început să colaboreze la Europa Liberă, iar pentru mine mai întâi Germania, la Berlin, unde obţinusem o bursă DAAD de un an, şi apoi în marea Lume Nouă a Americii moderne şi post-moderne, un adevărat şoc multilateral dezvoltat pentru bietul evadat din prăbuşita ţară tristă, plină de umor. Cu Raicu şi Sonia ne-am revăzut curând la Heidelberg şi am tot discutat, cum o făcusem şi la Bucureşti, despre negrele certitudini lăsate în urmă, în iadul ceauşist, şi despre prea multele incertitudini în imprevizibilul nostru viitor occidental.

Şi Raicu şi eu a