Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa: vocile aceluiaşi poet care a ţinut să-şi îmbrace multiplele încarnă ri concomitent, să-şi trimită în lume exploratorii, feţele propriului sine, spre a-i da cât mai multe veşti despre ceea ce îl interesa: memoria, imaginaţia, gândirea, limbajul.

Evident că întreprinderea de a traduce această alteritate nu şi-o putea asuma decât tot un poet – şi nu numai. A traduce patru feţe diferite ale unui scriitor care ar fi fost greu de transpus chiar şi într-o unică manifestare presupune, pe lângă talent – pe care Dinu Flămând îl are din plin – , şi o cultură diversificată, profunzime şi, nu în ultimul rând, viziune. „Tendinţa de a alcătui în jurul meu un alt univers, asemănător acestuia, dar populat cu alţi oameni, nu mi-a părăsit niciodată imaginaţia”, istoriseşte Pessoa într-o scrisoare. „Îmi venea uneori câte o expresie spirituală, cu totul străină, dintr- o pricină sau alta, de cel care sunt eu, sau de cel care mă cred că sunt. Şi o spuneam imediat, spontan, ca şi cum ar fi aparţinut unuia dintre aceşti prieteni ai mei, cărora le dădeam imediat un nume, le inventam o poveste...” „Cum scriu eu în numele acestora trei?... În cazul lui Caeiro e vorba de o pură şi neaşteptată imaginaţie.... În cazul lui Ricardo Reis, se întâmplă în urma unei deliberări abstracte... Pentru Campos, atunci când simt un subit impuls de a scrie şi nu ştiu ce anume va ieşi...” Portugheza unuia e mai lacunară, a altuia mai puristă etc. (spune chiar Pessoa).

Iată cum sună în română Alberto Caeiro, „maestrul” metafizic (cel care „şi-a conceput opera ca pe o progresie ..., precum cineva care dirijează.... dezvoltarea logică a civilizaţiilor”): „Cînd va fi să mor, fiule,/ bine-ar fi să devin eu copil, cel mai mic./ Ia-mă atunci în braţe tu/ şi du-mă în casa ta,/ Dezbracă-mă de fiinţa mea umană şi obosită/ şi întinde-mă pe pa