Despre România s-a spus că are atâta noroc, încât se poate lipsi de politicieni. Era o vorbă care exprima efuziunea, optimismul de la sfârșitul Primului Război Mondial: ţara își triplase teritoriul, iar elanul construcţiei instituţionale părea să nu cunoască opreliști.

Despre Basarabia de azi aș spune contrariul: mai bine ar avea o clasă politică mai de Doamne ajută, pentru că de noroc, în ultimii doi ani, nu ne putem plânge - îl datorăm tinerilor care au ieșit să protesteze pe 6 și 7 aprilie - dar ni l-am irosit cu o tragică inconștienţă. Cum să califici eșecul post-sovietic al Republicii Moldova: ca unul obiectiv, cauzat de o societate dezaxată, fracturată, lipsită de liantul naţional pe care l-au avut toate ţările central-europene ieșite din comunism, sau este vorba doar de proasta calitate a elitelor sale politice, incapabile să materializeze o șansă istorică? Au fost slăbiciunile, erorile subiective ale unor oameni ajunși în posturi de decizie sursa nefericirilor noastre, sau nici măcar n-ar fi trebuit să ne facem iluzii, de vreme ce suntem așezaţi „în calea tuturor răutăţilor"? Când analizezi falimentul acestui stat, balanţa dintre „obiectiv" și „subiectiv" oscilează imperceptibil, iar o lehamite metafizică tinde să-ţi surpe orice încercare de a explica raţional marasmul în care ne bălăcim.

Gruparea dură din PCRM, cea care face jocurile azi pe scena politică, se comportă asemeni unui detașament de parașutiști aflat într-o perpetuă misiune, ei sunt „soldaţii japonezi" rătăciţi în jungla indoneziană, care tot mai luptă cu americanii, chiar și după 50 de ani de la terminarea războiului. Voronin expune modelul școlii de partid sovietice, în care propaganda tenace, minciuna patentată, munca de jos, cu „cadrele", autoritatea indiscutabilă a șefului și cruzimea faţă de adversari constituie cartea de vizită a activistului. Voronin chiar are principii, de fi