Joi, pe 6 mai 2010, când preşedintele Traian Băsescu a făcut declaraţia publică prin care a anunţat tăierea cu 25% a salariilor bugetare şi cu 15% a pensiilor şi ajutoarelor sociale, toată România şi-a ţinut respiraţia. Poate doar o declaraţie de intrare în război ar fi produs mai mult şoc şi groază printre cetăţenii acestei ţări.

Prin comparaţie, declaraţia făcută de preşedinte pe 3 noiembrie 2011 a fost ca şi inexistentă. Nimeni nu a ridicat o sprânceană.

În primul rând, pentru că nu a anunţat nici o scădere de salarii sau pensii. Din contră, chiar a dat asigurări că în 2012 nu se va ajunge la astfel de măsuri. Dar a trecut aproape neobservată şi pentru că a venit după întâlnirea periodică cu reprezentanţii FMI, ai Băncii Mondiale şi ai Comisiei Europene. O întâlnire de rutină, o declaraţie de rutină.

Nimic mai fals. Anunţul de joi este cel puţin la fel de important ca acela din mai 2010. Iată de ce:

Vine într-un moment la fel de grav. În urmă cu un an, problema fundamentală era că nivelul datoriei publice, alimentat de deficitul bugetelor de asigurări sociale şi de sănătate, intrase într-o spirală care nu ne putea duce decât la dezastru. Ne împrumutam din ce în ce mai mult pentru a plăti salariile bugetarilor, pensiile, ajutoarele sociale şi pentru a finanţa sistemul public de sănătate şi ne împrumutam şi mai mult pentru a acoperi împrumuturile precedente. Într-o singură lună, între februarie şi martie 2010, datoria publică a crescut cu nu mai puţin de 10 miliarde lei!

Aşa s-a ajuns la decizia dramatică anunţată de preşedinte în mai 2010. Fără acele tăieri abrupte şi dureroase, care au sărăcit şi mai mult majoritatea pauperă a României şi i-au transformat pe Traian Băsescu şi Emil Boc în cei mai detestaţi politicieni de la Ceauşescu încoace, falimentul ar fi fost inevitabil.

Datorită acestor tăieri şi a sacrificiului impus milio