Liviu Ciulei este una dintre acele personalităţi care au atât de multă energie creatoare încât, orice alegere artistică fac, marchează indelebil acea artă.

A debutat în cinematografie într- una dintre cele mai negre perioade ale ei, anii ’50, perioada realismsocialismului, nu un program estetic, ci o formă de constrângere ideologică menită să transforme actul artistic în propagandă. Alături de filmul lui Victor Iliu, La „Moara cu noroc” (1955), Erupţia (1957) lui Liviu Ciulei este celălalt film notabil care salvează ceea ce se poate salva într-un marasm cultural. Dacă aproape orice cinefil care se respectă are în minte capodopera lui Ciulei, Pădurea spânzuraţilor (1965), mai puţini îşi amintesc de filmul său de început, Erupţia. O paralelă cu literatura perioadei relevă aceeaşi situaţie dramatică a traversării insolitate a deşertului „obsedantului deceniu” cum avea să numească Marin Preda anii ’50. Doar câteva romane îi supravieţuiesc: Bietul Ioanide (1953) al lui George Călinescu – ca şi personajul lui Călinescu, Liviu Ciulei era şi arhitect –, Toate pânzele sus! (1954) al lui Radu Tudoran, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu şi Groapa lui Eugen Barbu, romane care apar în acelaşi an cu filmul lui Ciulei. Poate nu întâmplător secvenţa introductivă din Erupţia înfăţişează un teren petrolier abandonat, cu sonde profilate scheletic într-un decor de zgură, deşertic, cu mecanismele de foraj funcţionând în gol, cu melasa ţiţeiului prelinsă anemic dintr-o ţeavă, un peisaj angoasant în care oamenii se ivesc asemeni unor spectre. Regizorul reuşeşte să acumuleze tensiunea din alienarea personajului într-un cadru dat asemeni lui Hitchcock.

Aşa cum personajul feminin descins dintr-un mediu urban sofisticat are ceva din glamour-ul lui Ingrid Bergman din Casablanca (1942) al lui Michael Curtiz tot aşa poţi observa profilul bogartian al inginerului Barbu Andrei